Miss Peregrine

O insula misterioasa. Un orfelinat abandonat. O stranie colectie de fotografii. O tragedie il arunca pe tanarul Jacob, in varsta de doar saisprezece ani, pe o insula izolata. Aici descopera ruinele caminului „pentru copii deosebiti“ al domnisoarei Peregrine. Pe masura ce Jacob inainteaza pe holurile si prin dormitoarele parasite, isi da seama ca cei care s-au adapostit candva acolo au fost mai mult decat deosebiti. Poate ca nu intamplator au fost trimisi intr-un loc uitat de lume. Si, oricat de bizar ar suna, ar putea fi inca in viata. Un roman fascinant, ilustrat cu fotografii tulburatoare, care-i va incanta pe adulti, pe tineri si pe toti cei care vor sa se bucure de o aventura in lumea umbrelor. Fragment din romanul Miss Peregrine. Vol. 1: Caminul copiilor deosebiti de Ransom Riggs: “Emma imi dadu un ghiont. — Fii atent! sopti. Millard lasa soimul jos si ridica cearsaful, ascunzand pasarea de spectatori. Apoi incepu o numaratoare inversa. — Trei, doi, unu! La „unu am auzit clar niste batai de aripi si i-am zarit capul lui Miss Peregrine — capul ei uman, adica — aparand de dupa cearsaf, in mijlocul unor ropote de aplauze si mai inflacarate. Avea parul dezordonat si nu se vedea decat de la umeri in sus; parea goala in spatele cearsafului. Se pare ca atunci cand te transformi in pasare, hainele nu te insotesc. Miss Peregrine apuca marginile cearsafului si il infasura in jurul ei, rusinata. — Domnule Portman, spuse aruncandu-mi o privire patrunzatoare de pe scena, sunt atat de bucuroasa ca te-ai intors! Stii, asta e un spectacol modest pe care-l prezentam atunci cand faceam turnee pe continent, in vremuri de demult. M-am gandit c-ar putea fi instructiv. Unii dupa altii, copiii deosebiti se ridicara de pe scaun si urcara pe scena, fiecare cu rolul lui. Millard isi scoase smochingul, devenind complet invizibil si incepu sa jongleze cu niste sticle. Olive isi scoase pantofii de plumb si ne oferi o demonstratie care sfida legile gravitatiei, po doua bare paralele. Emma aprinse focul, il inghiti si apoi il scoase pe gura, fara sa se arda. Am aplaudat pana cand mi s-au inrosit palmele. Cand Emma a revenit la locul ei, m-am intors spre ea si i-am spus: — Nu inteleg. Dadeati spectacole din astea pentru oameni? — Da, bineinteles. — Pentru oameni obisnuiti? — Da, normal, pentru oameni obisnuiti. Crezi ca deosebitii ar da bani ca sa vada ceva ce pot face si ei? — Dar nu va dadeati de gol... ma gandesc? Emma chicoti. — Nimeni nu banuia nimic, spuse. Oamenii vin la spectacole din astea mici ca sa vada cascadorii si trucuri si mai stiu eu ce, si, in ceea ce ne privea, chiar asta au primit. — Cu alte cuvinte, va ascundeati la vedere. — Mai demult, asa isi castigau traiul cei cu puteri deosebite, spuse Emma.