Ion

Ion de Liviu Rebreanu este considerat „o epopee a țăranului român” și primul roman obiectiv românesc în legătură cu care Tudor Vianu afirma că: „Niciodată realismul românesc, înaintea lui Rebreanu, nu înfiripase o viziune a vieții mai sumbră, înfruntând cu mai mult curaj urâtul și dezgustătorul.” În aceeași ordine de idei, Șerban Cioculescu vedea în Rebreanu „reprezentantul cel mai acreditat al epicii obiective cu caracter social”. După ce, la începutul secolului XX, literatura română idilizase satul românesc, prezentându-l ca pe un spațiu pur, o lume a jocurilor, a tradițiilor și a libertății, Liviu Rebreanu, oferă prin Ion un roman modern, în stilul realismului dur „practicat” în literatura universală de mari scriitori precum Balzac, Stendhal sau Zola. Apărut în anul 1920, după șapte ani de elaborare, între martie 1913 și iulie 1920, romanul a fost considerat de Eugen Lovinescu „o izbândă a literaturii românești”, care sincroniza astfel literatura română cu marea literatură europeană. Nu întâmplător cartea a fost văzută ca un eveniment de referință pentru destinul romanului românesc de mari critici literari autohtoni precum: Eugen Lovinescu, Perpessicius sau George Călinescu. În anul 1940, cu patru ani înainte de moartea sa, scriitorul Liviu Rebreanu a publicat în Revista Fundațiilor Regale, sub titlul Mărturisiri, povestea nașterii și scrierii celui mai important roman al său și poate al literaturii române, Ion. Geneza romanului este legată de trei întâmplări reale care l-au impresionat pe scriitor: imaginea unui țăran care a sărutat pământul cu o dragoste profundă; cazul unui țăran bogat care și-a pedepsit fiica rămasă însărcinată cu cel mai sărac om din sat - episod redat în nuvela „Rușinea” și discuția cu Ion Pop al Glanetașului, un tânăr foarte sărac, obsedat de dorința de a avea pământ din cuvintele căruia „se simțea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă”. Din îmbinarea acestor experiențe s-a născut ideea romanului Ion, numit inițial „Zestrea”. Înțelegând că problema pământului era esențială pentru viața satului românesc, Rebreanu a conceput un roman amplu, în care a inclus faptele reale de mai sus, care l-au inspirat, adăugând și povestea familiei de intelectuali Herdelea, pentru a surprinde drama intelectualilor de la sat, precum și o serie de amintiri pe care le păstra în memorie din vremea copilăriei petrecute la țară, la Târlișua, precum: petrecerea de la horă, scandalul, cheful de la cârciumă, bătaia dintre flăcăi, etc... Teama romanului este universul satului transilvanean de la începutul secolului XX, în centrul căruia se află țăranul român care luptă pentru pământ. Nicolae Manolescu considera că Ion este un roman doric, specific primei jumătăți a perioadei interbelice, care ține cont de reguli stricte de construcție. Romanul este structurat în două volume, „Glasul pământului” și „Glasul iubirii”, acestea fiind alcătuite la rândul lor din 6, respectiv șapte capitole, împărțite în 6 - 9 secvențe epice care contribuie la unitatea operei. Romanul are o construcție circulară, sugerată de metafora drumului: la început, drumul conduce cititorul spre satul Pripas, în universul ficțional, iar la final îl readuce în lumea reală, accentuând ideea continuității vieții. Acțiunea romanului se desfășoară pe două planuri: cel al țăranilor, avându-l în centru pe Ion, și cel al intelectualității rurale, reprezentată de familia Herdelea. Aceste planuri se reunesc încă din scena horei de la începutul romanului, unde sunt prezentate personajele și relațiile dintre ele, oferind o imagine amplă și realistă a satului transilvănean. Astfel, Vasile Baciu bea de necaz pentru că nu este mulțumit de fiica lui, Ana; pe Ion îl vedem urmărind-o pe Ana cu ceva straniu în privire, „parcă nedumerire și un vicleșug neprefăcut”; în timp ce alături îi apare Florica, fata văduvei lui Maxim Oprea, „mai frumoasă ca oricând”. Fiind un roman realist, Rebreanu conturează tipologii de personaje: Ion întruchipează țăranul sărac, arivistul, dar și lăcomia dezumanizantă; Ion Belciug este preotul satului, instanța moralizatoare și liderul spiritual al satului Pripas; Zaharia Herdelea este învățătorul satului, reprezentând tipul intelectualului de la sat, de la începutul secolului al XX-lea, care întruchipează dificultățile intelectualilor români din Transilvania aflată sub administrația austro-ungară; fiul său Titu, este un tânăr aflat în căutarea propriei identități și a locului său în lume, întruchipând visul unirii tuturor românilor; iar cele două femei din viața lui Ion sunt conturate antitetic: Ana, este fata bogată, dar neatrăgătoare, în timp ce Florica, este tipul fetei frumoase, dar sărace. Protagonistul romanului este Ion, un tânăr obsedat de dorința de a avea pământ. Pentru a-și îndeplini acest vis, renunță la iubirea pentru Florica, o fată săracă, pe care o iubește sincer, și se apropie de Ana, fiica bogatului Vasile Baciu. Lăsând-o însărcinată, îl obligă pe tatăl acesteia să-l accepte ca ginere. După căsătorie, Ion obține toate pământurile lui Vasile Baciu îndeplinindu-și visul de a avea pământ. Însă nu poate renunța nici la dragostea pentru Florica, de care se simte atras în continuare. Relațiile tensionate cu Ana și cu socrul său duc în final la sinuciderea Anei și la moartea copilului lor. Între timp, Florica se căsătorește cu George Bulbuc, rivalul lui Ion. Copleșit de „glasul iubirii”, Ion începe o relație cu Florica, dar este surprins de George și ucis cu lovituri de sapă. Evoluând între două atitudini extreme: în prima parte a romanului e convins că dragostea fără avere nu îi poate aduce fericirea: „Dragostea nu ajunge în viață... Dragostea e numai adaosul”, în timp ce în a doua parte a romanului își schimbă radical opinia fiind convins că: „ce folos de pământuri, dacă cine ți-e drag pe lume nu-i al tău?”, Ion sfârșește ucis de propriile pasiuni. Un sfârșit neașteptat pentru un personaj care părea inițial prototipul omului ambițios care reușește în viață prin forțe proprii. Astfel, inițial I