Diabolicele

La data apariției, în 1874, celebrul volum conținând șase povestiri despre fapte violente sau vindicative comise de femei i-a adus autorului un proces pentru ultraj la adresa moralei publice. D’Aurevilly, dandy post-romantic cu condei extrem de ascuțit, declara în prima prefață a acestei opere că n-a inventat nimic. Sufletul omenesc este tratat aici fără condescendență, iar cele șase autopsii pe care autorul le oferă dezvăluie o scriitură flamboaiantă și un simț pronunțat pentru mister. Barbey d’Aurevilly a atras pătimaș privirile... Evocând pasiunea pentru a o înfrânge, cântând, plângând și strigând în toiul furtunii, împlântat ca Aiax într-o stâncă stearpă și părând a-i spune întruna adversarului său – ființă omenească, trăsnet sau zeu, sau materie –: «Răpește-mă sau te răpesc!», el nu putea în niciun caz să aibă succes la un public burghez amorțit, ai cărui ochi sunt închiși în fața oricărui miracol al excepției. (Charles Baudelaire) Barbey d’Aurevilly – natură paradoxală, aristocrat cu nostalgii revoluționare și revoltat tânjind după ordinea monarhiei, catolic fervent, dar ispitit de tenebrele infernului, timid, delicat și, deopotrivă, de un orgoliu satanic. (Adriana Babeți) Secretul este prezent în mai toate nivelurile povestirilor lui Barbey, semnalându-se ca o constantă a organizării epice. Motivul secretului, de pildă, în erotismul mut al Albertinei din «Perdeaua stacojie», în relațiile ambigue dintre contesa du Tremblay și cartoforul scoțian (în «Dedesubtul cărților unei partide de vist»), în iubirea tăinuită dintre Serlon de Savigny și servitoarea soției sale (în «Fericirea întru crimă»), în strania procreație a copilului fetiței îndrăgostite de Don Juan este multiplicat printr-un joc ingenios de optici conjugate – a autorului, a naratorului, a diferitelor personaje care i se substituie pe rând, în sfârșit, a cititorului însuși. (Irina Bădescu