Drumurile setei

Traducere din limba franceză de Giuliano SfichiÎncepând din anii 1960, Marea Aral a scăzut necontenit. Pe atunci era a patra întindere lacustră din lume, cu o suprafață de două ori cât a Belgiei. Astăzi, din cauza marilor proiecte sovietice de irigație, s-a transformat în proporție de 90% în deșert. De la marginea pustiului unde zac ruginite vasele ce pescuiau odinioară în apele ei, Cédric Gras a călătorit de-a lungul Amudariei – anticul Oxos, care astâmpăra setea multor cetăți de pe drumurile mătăsii – spre izvoarele acestui fluviu mitic. În fostele republici sovietice prin care trece, cunoaște pescari braconieri kazahi, întâlnește culegătoare de bumbac uzbece, admiră ruinele cetăților antice, vizitează neverosimilul Așgabat, unde toate mașinile sunt albe, și reușește să pună aproape clandestin piciorul pe coronamentul barajului Nurek. Peste tot, apa fluviului este o miză de primă importanță, iar canalele construite de statele riverane încearcă să o deturneze către propriile oaze. Călătoria către izvoare se încheie pe acoperișul lumii : la capătul periplului său, autorul escaladează uriașul ghețar Fedcenko din Pamir, rezervor de apă al unei Asii Centrale deasupra căreia planează spectrul setei și, poate, și cel al unui viitor război al apei