Transnistria

Între a doua jumătate a lui octombrie 1941 și începutul primăverii lui 1942, populația evreiască a Odessei este exterminată de forțele armate române. Printre puținii supraviețuitori se numără Sprința și Valentina Berman, mamă și fiică. Trimise în Transnistria alături de alte zeci de mii de evrei, ele reușesc aproape miraculos să scape cu viață din iadul deportării și să revină în România în 1944. Între timp însă, soțul Sprinței și tatăl Valentinei, deportat și el, a fost împușcat undeva pe malul Bugului, pe marginea unei gropi comune. Din 1958 până în 1963, Valentina va sta la închisoare, condamnată pentru că dactilografiase poeme ostile noului regim ale lui Ion Caraion, iubitul ei, care îi va deveni soț. În 1986, la cinci ani după ce au primit azil politic în Elveția, scriitorul se stinge din viață, iar Valentina, la cererea lui Ion Solacolu, jurnalist al exilului românesc, începe să-și povestească existența. Într-un moment în care umbra războiului se întinde iar peste Europa, cartea Martei Caraion – nimeni alta decât fiica Valentinei și nepoata Sprinței – prezintă și analizează cu minuție și luciditate faptele cuprinse în această mărturie tulburătoare: Am depliat o povestire din secolul XX, i-am desfăcut fiecare pliu de la est la vest: în momentul în care Ucraina explodează, redeschizând larg rănile vechi, și când locurile unor tragedii redevin incandescente, mi s-a părut necesar să fac asta . Mărturie prețioasă, în consecință, a unui episod precis al Holocaustului: despre acel marș, care pornește de la Odessa la sfârșitul lui octombrie 1941 și îi poartă pe cei 30.000 de evrei spre o groapă comună de pe malul Bugului, pe o distanță de 200 de kilometri, într-o toamnă foarte rece, nu există relatări, deoarece n-au existat supraviețuitori, iar martorii și jandarmii însărcinați cu deportările n-au prea fost dispuși să facă destăinuiri. Nenumărate relatări ale unor marșuri similare se contopesc în tabloul imaginar și nediferențiat al marelui convoi al evreilor din război. A ne concentra asupra acestui marș și asupra acestei relatări, adică asupra experienței particulare a unui individ, la scara a ceea ce vede și știe el, ținând cont de limitările sale și de puterea sa de a surprinde fragmente de realitate vie, înseamnă a recunoaște locurilor, situațiilor, grupurilor, persoanelor, obiectelor existența proprie, comparabilă cu celelalte și totodată distinctă de ele.