Fetița strigă-n pahar

Fetița strigă-n pahar este vârful poeziei Norei Iuga până azi și una dintre cărțile de versuri cele mai puternice pe care le-am citit în ultima vreme. E ca un șrapnel care-ți explodează în față, împrăștiind așchii, cioburi, bucăți brute de metal, de memorie, de creier, de citate, de orice material potrivit să-ți scrie pe piele sentința unei fragmentate, ultragiate frumuseți.La un pol al cărții este Chagall, la celălalt, Lorca. Între ei, tensiunea poeziei ajunge supremă, azvârlind în jur, ca un pulsar, materia în naștere a cruzimii și-a extazului vieții. Intertextul, copilăreala și rimele voit stângace sunt semnul unei regresii către miezul imaginarului, acolo unde poezia nu mai poate fi deosebită de magie. Depănușată de ludic, cartea Norei își arată cruzimea esențială, arzând periculos și fragil ca un diamant.Cartea crește pe parcurs, adăugând imagini după imagini de foarte precisă poezie, ca sclipirile unui scalpel, ca să ajungă în final o revelație. Mircea Cărtărescu Pe masa de disecție Nora Iuga poate aduce orice, nu numai o umbrelă de ploaie și o mașină de cusut, dar și niște flamingi imponderabili, un tocător de hârtii, un saxofon, o flașnetă, o rochie neagră de tafta, pe Dostoievski, pe Lorca, pe Lili Marleen, vechiul Stalingrad. Acest voyage autour de ma chambre făcut cu Orient Express-ul prinde o viteză uluitoare, care sfidează și distanța, și timpul. În călătoria până-n miezul dureros al acestei cărți, există straturi nenumărate și vămi multiple unde ironia, intertextul, răspărul, absurdul și ghidușia intenționat naivă aruncă în aer istoria, lumile și limbajul. Nora taie în carne vie râzând în hohote și țipă fără zgomot, iar lama ei e cea a lui Buñuel. Svetlana Cârstea