I se spunea Machiavelli

Ștefan Andrei a fost unul dintre personajele influente de la curtea lui Ceaușescu. Cum altfel, dacă-n pofida cutumelor locului, s-a autopropus aceluia, cu succes, să fie șeful diplomației când însuși dictatorul român se ipostazia într-un pion al politicii mondiale? Deloc întâmplător, așadar, în cercul demnitarilor l-au poreclit Machiavelli. Porecla l-a surprins plăcut pe posesor, recunoscându-l însă drept magistru pe Ceaușescu.

Laureat al unor premii literare, și-n vremea lui Antonescu, și a lui Dej, Ștefan Andrei și-a început ca ziarist cariera publică. O «artă a portretului» potența harul său de povestitor cu poantă. Cu mintea bogată în conținuturi trăite, citite sau gândite pe loc ori demult, stabilea repezi și neezitante conexiuni. O cultură mozaicată, de tip almanah, prin care epata tehnocrați și politicieni, bulversându-i în trecerile bruște de la un subiect la altul. Uzajul practicii în organizațiile studențești de elită și în reuniuni internaționale care adunau emisarii politici ai Estului și Vestului Europei polizase asperitățile «limbii de lemn» și stereotipiilor comportamentale de «tovarăș cu munci de răspundere». O arhivă vie a personajelor politice pe care le întâlnise ca înalt activist al secției de relații internaționale, ori șef al diplomației, și, în final, viceprim-ministrul răspunzător de exportul țării în criza anilor 1980. Un martor prețios al deciziei, diplomației și faptului politic în România epocii comuniste.

I-am apreciat aparte talentul narativ și spiritul viu. «Nu-i așa că știu lucruri interesante?», mi-a spus adesea. «N-aș vrea să trec cu ele pe lumea cealaltă!» LAVINIA BETE