Pe dealul lui Baran

În arșiţa lui iulie, Maoață cobora agale Dealul lui Baran. Căldura îl moleșise. Pe drum, duminica după amiază, nu era nimeni. Lumea stătea în casă. La răcoare. Maoață nu era ca ei. În nebunia lui, duminica era ca toate celelalte zile. Nu ţinea sărbători și nici rânduielile omenești nu le accepta ușor. Trăia așa cum trăiau toți nebunii satelor. Din mila altora și în legea lui. Purta o flanelă din lână, prinsă în față cu doi nasturi. Pe alocuri, flanela fusese mâncată de molii. Pe cap avea o pălărie ponosită primită de la unul din sat. I-a dat-o ca să râdă de el. O luase dintr-o vie de la o sperietoare de grauri. I-a pus-o pe cap și i-a zis: Ia la el!... I se potrivește! Maoață a râs și a început să o poarte. Fusese în deal ca să vadă, cu ochii lui, unde și-a pus călugărul biserica pe care o ridica singur... Asta a fost în urmă cu 10 ani. Cât a trăit în Bujoreni, a mai urcat pe deal să privească, de lângă gard, cum se construiește, în apropierea mânăstirii, căminul de bătrâni. Nu a apucat să-l vadă terminat. Primarul îl internase în Spitalul de Psihiatrie de la Cervenia...