O teorie a secundarului. Imperfectiune si infrangere

Intreaga opera de critic, de comparatist si de filosof al culturii a lui Virgil Nemoianu – si cu deosebire cele doua sinteze, O teorie a secundarului, Imperfectiune si infrangere, cuprinse in volumul de fata – se constituie ca o marturie elocventa a faptului ca autorul lor nu s-a stabilit in Statele Unite spre a se inrola cu entuziasm mimetic in miscarile intelectuale si politice la moda acolo. Cu o formatie solida, construita chiar in Romania comunista, unde un „ethos al invatarii” functiona, totusi, in pofida restrictiilor ideologiei unice, formatie pe care n-a facut decat s-o fortifice si s-o largeasca in excelent-dotatele biblioteci ale Occidentului, Virgil Nemoianu n-a ezitat sa-si manifeste, in tara de adoptie, propriile optiuni si sa-si decupeze propriile teme, impunandu-se in academia americana ca un profesor eminent si ca un autor de referinta.

Spre deosebire de altii, el si-a asumat apartenenta romaneasca si pe aceea central-europeana, transformandu-le pe amandoua in surse de inspiratie si in moduri specifice de articulare intre biografie si opera. Teoria „secundarului” ilustreaza si sublimeaza o intreaga traditie morala si artistica. Relatia intima stabilita de Virgil Nemoianu intre slabiciune, infrangere si pierdere, pe de-o parte, si literatura ca „stiinta a regresivului”, pe de alta parte, ne spune ceva esential despre conceptia sa referitoare la rolul inalt-compensator al umanismului, ca si despre felul propriu, – decent, moderat, dar eficient si puternic – de a-si afirma originalitatea.