Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici

Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici a aparut in Cetatea literara (I, 11-12, 23 decembrie 1926), revista editata de Camil Petrescu intre 19 decembrie 1925-23 decembrie 1926. Despre impresia pe care o produsese revista asupra generatiei sale, Mihail Sebastian avea sa scrie in acesti termeni: Care era formula revolutionara a Cetatii literare, atat de revolutionara incat sa justifice emotia noastra? Si, la drept vorbind, era o revista revolutionara, acea foaie simpla, lipsita de violente verbale si scrisa in cea mai cuminte limba romaneasca (intr-o vreme in care revistele incendiare moderniste si suprarealiste buimaceau condeiele tinere pornite sa darame lumea. Nu. Cetatea literara, pe care o scotea Camil Petrescu, scriind-o si tiparind-o singur, pe socoteala sa baneasca si pe exclusivul sau risc intelectual, era o revista de critica. Atata doar. [...] Tot ce s-a perimat si ingropat in ultimii ani (falimentul Gandirii, declinul si pe urma moartea Vietii romanesti, falsul misticism literar, falsele valori artistice improvizate in coloanele Adevarului literar), totul era denuntat cu ascutime in coloanele Cetatii. sa mai fie un maidan, in care intaiul venit este ce pofteste sa fie si ca un proces de ordonare a valorilor este posibil. (Patul lui Procust, Cuvantul, VIII, 2727, 23 noiembrie 1932). Mircea Eliade avea sa scria si el (Oceanografie, Cultura poporului, 1935, p. 111): La noi, o seama de reviste de scurta si nervoasa aparitie reprezinta aproape tot ce a fost mai bun in literatura si gandire de la razboi incoace. Nu stiu ce ar cerceta istoricul literar al viitorului din rafturile Bibliotecii Academiei. Dar sunt sigur ca la zece ani o data se vor gasi o duzina de tineri care sa caute sa savureze, sa scoata note din Cetatea literara de pilda. Intr-adevar, revista publicase texte de E. Lovinescu, L. Rebreanu, I. Barbu, T. Arghezi, H. Papadat-Bengescu, alaturi de scrierile editorului (printre care ciclul de versuri Transcedentalia sau Din scrisorile d-nei T., care scrisori aveau sa deschida viitorul roman Patul lui Procust.) Si, totusi, de un interes aparte avea sa fie acest Fals tratat..., scris sub presiunea rotii tipografice, fara aparat literar, cum se exprima insusi teoreticianul anticalofilismului. Si aceasta nastere intempestiva, provocata de dezastrul piesei sale Mioara, avea sa confere textului o autenticitate unica. Evident ca aceasta autenticitate era avuta in vedere de catre Eliade cand continua: Sunt sigur ca Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici se va bucura in cincizeci de ani de o atentie pe care scrierile d-lui Camil Petrescu nu au obtinut-o niciodata pana acum si pe care, foarte probabil, nu o vor obtine nici de acum inainte. Piesa Mioara avusese premiera la 9 octombrie 1926 si starnise o reactie cu adevarat fara precedent in lumea de teatru romaneasca si chiar in critica literara. Intr-o vreme in care, din 10 premiere, 9 erau caderi (sa zicem) o asemenea reactie nu putea sa se explice prin simpla lipsa de valoare a scenariului. Si e de mirare ca autorul insusi a dat atata importanta montarii. Impotriva starii fibrei morale din societatea romaneasca era atat de violent, incat anume replici sugereaza o atitudine de-a dreptul antisociala. Sa nu ne speriem de cuvinte. Camil Petrescu este sau nu este, iar daca este, el este ceea ce este. Insusi mentioneaza acel final de act care a placut atat de putin unei anumite banci din sala: Bunatatea voastra? Bunatatea voastra! Bestii amabile... pofte poetice... starpituri idealiste... Bunatatea voastra... Sunt melomani, impatimiti chiar, care n-au totusi organ pentru anume genuri de muzica. Astfel sunt popoare (aceste organisme sociale) care n-au organ catre o anume forma de traire. Si, silite sa ia nota de accidentele care le contrariaza felul de-a fi, chiar cand incearca sa le asimileze, sunt impiedicate de o naturala reactie de respingere organica. Camil Petrescu s-a plans intreaga viata (si a luptat, ca un Don Quijote roman, sa schimbe lucrurile) de lipsa regizorilor de drama. Dar, daca ar fi fost si el un intelept si ar fi decretat ca Aici, la portile Orientului... etc. ar fi fost scutit de multe dezamagiri si de multa agitatie sterila. Insa... n-ar mai fi fost Camil Petrescu! Teatru sau (in special acea tetralogie - in strict sens antic, trei drame si o comedie - ante si interbelica: Suflete tari, Jocul ielelor, Mitica Popescu si Mioara), ramane mereu nepopular, cum nepopulara va ramane mereu trairea unor Hamlet, Alceste sau dr. Stockmann, cu care Pietraru, Ruscanu si Valimareanu impart locul intr-un club de cea mai selecta exclusivitate. Plasarea acelui lucru contradictoriu, cum definea undeva Camil Petrescu drama absolutului, intr-un cadru fizic specific, cel interbelic romanesc, a facut sa ne ramana o opera unica, de o indiscutabila autenticitate si valoare. Nici un alt autor de atunci nu a fost mai strain de lumea in care a trait si, totodata, paradoxal, mai mult al vremii sale. Prin el, acei les annees folles, ce se desfasurau pe malurile Senei, si acea epoca a jazzului, ce se derula cu aceeasi intensitate peste Ocean, si-au trimis ecourile si pe malurile Dambovitei. Una dintre marile calitati ale acestui Fals tratat... este de a arunca o privire asupra preocuparilor si moravurilor unei epoci de cea mai mare stralucire din cultura romana: epoca interbelica. Iar caracterul accidental al scrierii ii confera o sinceritate, o autenticitate unica, pe langa sinceritatea si autenticitatea caracteristica oricarui text camilpetrescian ce venea din faptul ca el nu scria carti din alte carti, ci isi scria opera cu sangele propriu. Sa mai spunem si ca, din vasta opera lasata de Camil Petrescu, se pot intocmi multe alte volume de sine statatoare, legitimate, autorizate, prin tematica, dar prima dintre aceste carti, care n-au fost, dar care ar fi trebuit sa fie, este acest exceptional Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici. - Alexandru Buican