Dezradacinatii

„_DEZRĂDĂCINAȚII _este un roman al memoriei, al exilului interior, în care poveștile se leagă printr-o rețea de destine frânte și căutări obsesive. Sophie, o jurnalistă franceză, investighează o dispariție misterioasă din România anilor ’80, scormonind printre mărturii și secrete în căutarea unor răspunsuri care au întârziat zeci de ani. Și ajunge și ea prinsă într-o structură de legături bazate pe absențe, alături de Ana, familia acesteia și locotenentul Sebastian Popa – cel care a anchetat cazul. Atmosfera rece îți dă acea senzație neliniștitoare că ceva fundamental e greșit, dar nu poți spune exact ce. Ajută la asta și pădurea din Govora – un personaj în sine – care absoarbe, ascunde și conferă poveștii o aură aproape mitologică, amintind de _Twin Peaks_. Răul din _Dezrădăcinații _nu aparține unui singur om. E difuz, pretutindeni. În sistem, în ceea ce nu se spune și, cel mai mult, în ceea ce lipsește – dispariția Anei devine un instrument de tortură pentru toți ceilalți. Ceaușoglu speculează cu finețe psihologică, în stil cinematic, fragilitatea oamenilor marcați de această cronologie a absențelor, a căutărilor și încercărilor de a aranja piesele trecutului pentru a umple goluri investigative și identitare. Fără să dau spoilere, spun doar că anumite alegeri pe care personajele le fac uimesc prin cruzimea lor rece, calculată, dezvăluind acte de putere cu impact devastator. Iar asta, în final, te lasă doar cu și mai multe întrebări. Ca și în _Austerlitz_-ul lui Sebald și _Sfârșitul _lui Bartis, și în _Dezrădăcinații _trecutul e un teritoriu nesigur, obsesiv și obsedant, iar Ceaușoglu îl_ _cartografiază cu o precizie neliniștitoare. Un thriller ambițios, care __subliniază că putem fi definiți nu doar de alegerile noastre, ci și de ceea ce am pierdut și de ceea ce nu am fost lăsați să devenim.“ - LIVIA ȘTEFAN „O zi frumoasă, dintr-un septembrie neobișnuit de cald, în care n-aveam cine știe ce de făcut și totul era perfect. Ne-am dus la Lactobarul din Sărindar, unde am mâncat cornuri calde înmuiate în smântână acrișoară și am băut lapte cu cacao. Am împrumutat un ziar de la un bărbat cu pălărie, care mânca omletă și bea cafea neagră ,ceea ce aș fi făcut și eu în orice altă zi în afară de asta, în care speram să mă acopere și pe mine mirosul de lapte dulce al pielii celor două, care nici măcar nu-mi mai păreau două, ci una singură. Recunosc că eram geloasă pe relația lor și mi-aș fi dorit să mă vâr și eu în acea piele, așa cum ne băgasem cu o noapte în urmă sub aceeași pătură.“ - CĂTĂLIN CEAUȘOGLU CĂTĂLIN CEAUȘOGLU s-a născut în 1973 la Râmnicu Vâlcea și trăiește din 1991 în București, unde a urmat cursurile Facultății de Electronică și Telecomunicații. A debutat în 2019 în revista _Iocan_, iar în 2022 a publicat volumul de proză scurtă _Șapte_ _povești care nu se termină bine_ _pentru toată lumea_, pentru care a primit premiul CARTEA DISCRETĂ A ANULUI. Texte semnate de el au mai apărut în volumul colectiv _Marea degringoladă amoroasă _și pe site-ul său: __NOWHERENATION.CLUB.