Vitrina cu sarlatani

Cartea de faţă pleacă de la obiceiul multora de-a crede tot ce li se spune şi li se arată: un borcănel plin cu un lichid miraculos, o posibilitate de îmbogăţire urgentă, o conspiraţie menită să ne facă robii unei puteri malefice, o carte doldora de aberaţii prezentate drept adevăruri ştiinţifice. Peste tot în lume, nu doar în România, fluviul credulităţii are trei afluenţi: sărăcia, boala şi disperarea. Oamenii care se scaldă în apele lor văd o barcă de salvare în orice frunză plutind la întâmplare. Buna informare pierde teren în faţa deznădejdii. A spaimei. A indigenţei. Şi chiar dacă nu toţi cei înfăţişaţi în cele patru capitole ale cărţii sunt şarlatani, cu toţii profită de naivitatea altora, de neputinţa celor mai săraci cu şcoala de-a deosebi adevărul de scorneală. Unul încearcă să convingă lumea că dacii i-au învăţat latină pe romani, altul susţine că plata cu cardul te face ostaticul tehnologic al lui Bill Gates. Unul crede că virusul SARS-COV 2 dispare după o gură de ţuică, altul îi neagă existenţa. Unul înfiinţează o academie de slăbit, altul ştie că festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Londra conţine indicii la vederea cărora secta care ne controlează pe toţi primeşte undă verde să pună gheara pe planetă. Unul acreditează teza că Isus s-a născut în Ardeal, altul exaltă virtuţile curative ale argilei albastre.

Din toate aceste motive, Vitrina cu şarlatani este o încercare de repunere în drepturi a discernământului. A informării corecte, din surse credibile. A recursului la argument şi la logică.

Despre autorRADU PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de Râsul lumii. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio