Plotin despre bine sau despre unu

Plotin despre bine sau despre unu. Enneade VI. 9., Enneade V. 4 n n Cu siguranta, multora dintre noi ne este familiara experienta vizitarii unei pesteri. De cele mai multe ori insa, facem lucrul acesta in grupuri organizate si vizitam pesteri amenajate in scop turistic; sunt pesteri luminate electric si dotate cu trotuare, balustrade si pasarele. O astfel de vizita nu ne pune insa in contact cu realitatea pesterii, ci ne ofera o pestera transformata in spectacol si peisaj subteran, un peisaj pe care‑l admiram de la inaltimea septica a confortului nostru. Astfel, intalnirea noastra cu lumea subterana nu mai difera radical de intalnirea cu lumea supraterana. Exista, desigur, o schimbare de mediu - luminozitatea, umiditatea si temperatura sunt altele - dar, asemenea lumii exterioare, si lumea interioara a pesterii a fost aranjata, chiar cosmetizata, pentru a scoate in evidenta formele. Cu totul altfel stau insa lucrurile cand vizitam pe cont propriu o pestera neamenajata; mai ales dupa ce stingem lumina lanternelor si pastram tacerea. Confortul si siguranta ne sunt acum contestate si acesta este momentul in care intalnim cu adevarat realitatea mediului subteran, a carui esenta nu se compune din formatiunile carstice, ci mai degraba din perfectiunea intunericului si a tacerii. Lumea, cu zgomotul formelor ei, nu ne mai blocheaza aici intalnirea cu desavarsirea linistii. In pesterile luminate, ducem cu noi exteriorul si ne lasam furati de forme, care asurzesc urechile sufletului. Dar in adancul pesterii neluminate, linistea devine prezenta, iar singuratatea se transforma in groaza sau tovarasie. Pestera pretinde o convertire a sensurilor si a experientei. Pentru sufletul spiritualiceste sensibil, realitatea ei devine religioasa; si nu este de mirare ca omul stravechi a populat mediul acesta cu forme exterioare, ca ofranda sau cu intentia de a da tainei un chip familiar. Aici, in adancul pesterii, linistea se imbraca in maretie si intunericul se patrunde de grandoare. Pestera a fost sanctuarul original, reprodus apoi de marile incinte sacre, in care icoanele si statuile erau lasate in antecamera naosului. Tratatul Despre bine sau despre Unu este incercarea lui Plotin de a‑l calauzi pe cititor prin sanctuarul filosofiei si al spiritualitatii sale, catre naosul acesteia. El ne va vorbi, in final, despre completa absorbtie in pacea suprema, nederanjata de nimic, intrucat toate valorile care ar putea genera vreo miscare au fost deja strabatute. Tihna suprema pe care o intalnim aici nu este insa apatica, intrucat sufletul nu patrunde intr‑o realitate neinteresanta sau nesemnificativa, ci dimpotriva, se infatiseaza in insasi inima valorii care confera valorilor valoare. Experienta linistii supreme este marcata de maxima trezie; si cu toate ca sufletul nu are de‑a face cu nimic determinat, el savureaza conditia axiologica a neclintirii supreme insasi. El trece de frumusetea accesibila in separatie, pentru a accesa nemijlocit frumusetea Unului, o frumusete pe care o asuma transformativ si care‑i parvine printr‑un act de auto‑revelare catre ea insasi. Imprejurul frumusetii se distribuie apoi frumusetile, care compun corul virtutilor, sufletul aflat in compania divinitatii hranindu‑se cu inteligenta si adevar. Pentru Plotin, virtutile sunt forme ale puritatii sufletesti, Unu fiind dirijorul nemiscat al acestui cor care‑i canta stralucirea. Virtutile sufletului compun slava divina cu care se invaluie sufletul revenit din celesta companie. In ele vede el mai intai chipul celui nevazut si cu ele se intoarce din prezenta lui, ca un arhiereu impodobit cu icoane sfinte. Totusi, ceea ce se petrece dincolo de catapeteasma icoanelor si in absenta lor este contemplatia si comuniunea dinauntru. Acolo nu mai este nici statuie si nici icoana, ci este divinul insusi. Sanctuarul interior este gol, pentru privirea care cauta forme si imagini, dar este plin, pentru ochiul care vede vederea. Ceea ce‑l asteapta pe inchinator in incaperea goala a sanctuarului este comuniunea cu realitatea divina, nu comuniunea cu reprezentarile ei. Structurile templelor cauta sa imite in materie aceasta ordine a experiente. Arhitectura, ritualurile, costumele si discursul sunt tot atatea instrumente ale unei contemplatii tertiare, intrucat contemplatia secundara are loc in corul virtutilor, iar cea primara e intalnirea cu taina insasi. Putine sunt, asadar, lucrurile care se pot spune despre lucrurile care nu se pot spune. Poate ar fi mai bine sa pastram o tacere deplina in prezenta linistii, caci in privinta ei tacerea spune mai mult decat poate spune vorbirea. Sunetul nu poate spera decat sa o puna in evidenta, diminuandu‑se. Asadar, daca vorbim totusi despre lucruri care nu incap in cuvinte, facem lucrul acesta, nu pentru a le prezenta, ci doar pentru a le indica, adica pentru a atrage atentia catre ele. Aceasta este atitudinea pe care o adopta si Plotin in tratatul sau Despre bine sau despre Unu. Tacerea este mai adanca si mai inteleapta decat vorbirea, dar ea nu se reveleaza vorbitorilor decat prin intreruperea vorbirii, o intrerupere care‑i scoate in evidenta semnificatiile. O anumita vorbire devine astfel modul in care tacerea se ofera comprehensiunii vorbitoare si totodata usa prin care patrundem in sanctuarul linistii. Cuvantul este lumanarea care ne lumineaza calea pana in pragul incintei sacre, o lumanare cu care patrundem in aceasta incinta, numai dupa ce i‑am stins flacaruia. Cand vorbitorul tace, se apropie de realitatea a carei esenta este linistea, dar numai vorbitorul poate sa taca si numai cuvantul poate rupe tacerea. Vorbirea la care ne referim aici nu este doar cea lingvistica. Omul intelege o limba mult mai adanca decat cea obisnuita, o limba eidetica, a formelor, si dincolo de ea, cuvantul tacerii. Heidegger a afirmat ca omul exista discursiv in lume, si afirmatia aceasta exprima un mare adevar, plotinian insa, trebuie sa intelegem ca adevarata discursivitate umana este cea eidetica. In sensul acesta, intreaga existenta