Indigo

Alina Purcaru (n. 1982) a absolvit Facultatea de Limbi si Literaturi Straine din cadrul Universitatii Bucuresti. A lucrat in presa cotidiana si a publicat constant cronici de carte si articole in revistele Observator cultural, Dilema veche, Dilemateca, Noua literaturasi Suplimentul de cultura. A debutat cu volumul de poeme rezistenta (Editura Cartea Romaneasca, 2016), este coautoare a romanului colectiv Rubik (Editura Polirom, 2008) si coordonatoare a doua volume colective: Povesti cu scriitoare si copii (Editura Polirom, 2014) si 10.000 de semne/Otros 10.000 caracteros (antologie bilingva de proza romaneasca, in editie romano-spaniola, Editura ICR, 2017). A scris si o carte pentru copii, Catrina si marele Domn Somn (cu ilustratii de Mihaela Paraschivu, Editura Cartier, 2017). In prezent, este redactor la revista Observator cultural.

Indigo continua, cu acuitate sporita si cu un sound poetic inca si mai bine individualizat, aventura existentiala si livresca din rezistenta (2016), cautarea unei identitati feminine sau, pur si simplu, omenesti-prea-omenesti, imaginand si/sau „scanand” teritorii de dincolo de „visul frumos al oamenilor Xerox”. In plin aflux al teoriilor si al poeticilor „postumaniste”, Alina Purcaru redescopera si reabiliteaza tandra simplitate a umanului, nostalgia, curajul confesiunii sau necesitatea comuniunii. Ea scrie despre fragilitate, faramitare, (auto)dizolvare ori despre violenta si despre „lucrurile dure” ce compun un decor al instrainarii si sfasierii, in care eul, reflectandu-se intr-un sir de „zeite, sclave, sfinte, convertite, fugite, pagane”, gliseaza continuu intre greutate si har (in termenii unei Simone Weil). Aici „greutatea/ (...) face timpul sa para timp”, iar rememorarea inseamna a patrunde in „noi incaperi izolate cu pluta/duhnind a trecut”. Sincrona sintactic cu ritmurile timpului sau, poezia Alinei Purcaru se diferentiaza insa de trendul general printr-un accent de gravitate, printr-o tusa usor retro sau prin discretul gust estetizant, printr-o sugestie de forta si de obstinata „rezistenta”.Bianca Burta-Cernat Celor carora li se va parea ca poezia Alinei Purcaru poarta, in acest Indigo, multiple platose derutant-neologice, le recomand un simplu exercitiu de rabdare. Nu peste mult, acordandu-si timp, vor ajunge la un poem din alta lume, profund gestual si contondent in esenta lui intima, la finalul caruia aerul incepe sa semene „cu ora trei dimineata”. N-am sa-l rezum, sensibilitatea, in literatura, e irezumabila. Dar mi se pare ca aici, in aceasta piesa situata undeva catre mijlocul cartii, sta magma intregii experiente pe care Alina Purcaru o condenseaza si o camufleaza. La temperatura ei narativa sa topesc abundentele imagini asa zicand lirice si in functie de curentii ei se deplaseaza toate placile tectonice ale emotiei. Mi-e greu sa spun cum ar fi aratat volumul fara poemul acesta. E posibil sa-si fi gasit, spontan, un alt principiu de coerenta afectiva. Ar fi fost, insa, o cu totul alta carte, poate tulburatoare si ea, dar nu decisiva, nu taioasa, nu organica si vulnerata. Cum e, in toate ale ei, Indigo. Cosmin Ciotlos