Arheologia iubirii

În primul an de facultate, am urmat cursul de arheologie al profesorului Radu Florescu. M-a pus să învăț, cât de cât, latinește și m-a luat, în practica de vară, la Capidava, șantierul său preferat din Dobrogea. Profesorul a avut generozitatea să-mi dea, la sfârșitul anului întâi (când cursul lui se încheia), un sfat părintesc: «Optează pentru arheologie, căci în anii care urmează o să te înhațe marii profesori Schileru, Frunzetti, Hăulică și am să te pierd!» Cam așa s-a și întâmplat, dar interesul pentru lumea veche (consolidat și prin pedagogia lui Constantin Noica) a rămas viu și divers în continuare. Acum, citind cartea de față despre «Arheologia iubirii», mi-am dat seama că – și dacă rămâneam arheolog – aș fi ilustrat mai curând uneltele, optica, stilul și temele lui Cătălin Pavel. În orice caz, asta mi-aș fi dorit! Salut, prin urmare, un autor cu care mă identific admirativ: dacă l-aș fi întâlnit în primul an de facultate, mi-ar fi devenit, probabil, model. – ANDREI PLEŞU Uneori nu ne rămâne decât să reconstruim sentimentele plecând de la cultura materială – chiar dacă asta pare o ambiție neștiințifică. În preistorie de exemplu, acolo unde sursele scrise lipsesc, arheologia e singura metodă, bună-rea, de a înțelege ce se întâmpla într-un cuplu. Cum altfel să aflăm cât de străină (sau nu) ne este o îmbrățișare anonimă din Epoca Fierului? Studiile de caz propuse în acest volum arată că dragostea n-a apărut odată cu romanul. Dar și că obiectele – şi oasele –, oricât de fragmentare, spun ceva ce textele despre iubire nu vor putea niciodată spune. De la mormântul lui Adam și al Evei la cele ale soldaților din Primul Război Mondial, de la papirusul orfic de la Mangalia la inscripțiile dintr-un bordel pompeian, cititorul e invitat să participe la un experiment neobișnuit în dinamica istoriografică a iubirii. Nu prin genealogii culturale, ci prin murdărirea sistematică a mâinilor – ca în arheologie. – CĂTĂLIN PAVELPe copertă: Portret de femeie, Egipt, 150-200 p.

Chr. Encaustică pe lemn de te