Doua sute cincizeci de parabole

nLa oameni, bunul cel mai mare este unul singur: smerenia inimii si amintirea zilei mortii, vremea in care vom iesi goi din aceasta mare a vietii si vom vedea insotindu-ne infierarile faptelor.n nPrin urmare, sa strabatem largul marii acestei vieti curati de intinaciune si sa dobandim drept martor al faptelor bune zidirea. Sa dezlegam nodul cel slab care ne tine legati de cele prezente, sa indepartam inima noastra de dezmierdarea cea trecatoare, sa alungam grija de multe care ne duce la pieire, sa nu ne legam sufletul cu legaturi pamantesti, sa dispretuim slava care vine de la cele trecatoare de aici, sa dispretuim floarea lucrurilor desarte, care este ca si vopseaua care lesne isi pierde culoarea, sa strabatem viata ca si cum ne-am indrepta spre ceruri pe aripile rugaciunii. Noi, cei care pasim pe calea vietii, sa urmarim rasplata chemarii celei de sus a lui Hristos.n