Cum se scrie istoria literara

De unde vine si incotro se indreapta istoria literara? Dinspre istorie – ar fi un raspuns; dinspre critica literara – ar raspunde altii, cei mai multi. Pledoaria mea nu e o noutate. Ba ar putea fi inteleasa ca o intoarcere la originile istoriei literare, la locuri prin care a mai ratacit si la experiente pe care le-a mai incercat. Acest nou expansionism al istoriei literare sau dorinta de diversificare au mai fost duse pana in pragul declansarii unei crize de identitate. Reactia de restrangere a campului sau de aplicatie la evolutia interna a literaturii, adica la o istorie estetica, a venit firesc dupa aventurile anterioare, dar i-a adus alt risc, acela de ingustare a orizontului. La noi, istoria literara a fost prea multa vreme numai estetica, mentinuta sub obedienta calinesciana, si de aceea exista pornirea fireasca de eliberare si expansiune. n Nu e mai fireasca racordarea istoriei literare la Istorie, nu la critica literara? Inseamna sa o mutam dintr-o vasalitate in alta? Intrebarea merita sa fie pusa si sa aiba un raspuns. De aceea m-am conectat la reflectiile istoricului francez Paul Veyne din cartea sa Cum se scrie istoria, aparuta in 1971 la Paris si in 1999 la Bucuresti. Am prelungit sau am translat gandurile de acolo, aici, in Cum se scrie istoria literara, tot fara semnul intrebarii, adica intr-un sens analitic, nu prescriptiv sau tehnic. - Ion Simut n n In cate feluri se poate scrie istoria literara? Cum isi schimba ea subiectele, strategiile, aliantele, evaluarile? Sunt intrebari la care merita sa reflectam. Confruntarile dintre istoria estetica si istoria culturala, politica sau ideologica se multiplica in istoriile literaturii romane de la primele incercari pana la cele mai recente sinteze, de la Iustin Popfiu la Mihai Iovanel, cu marile experiente exemplificate de G. Calinescu si Nicolae Manolescu. - Ion Simut