L'arquitectura de la llum. Arhitectura luminii

Un arhitect al luminii Ca orice bun poet, Antoni Clapés știe că necesitatea care justifică poemul se află de la bun început inclusă în pagina albă. [C]a și când totul ar depinde de scris – cum spune și mai bine un vers. Nu trebuie să dovedești legitimitatea poemului, deseori nici nu trebuie să-l introduci cu cine știe ce ritual protocolar, după cum trebuie să te ferești și de toate tentativele de a-l face mai explicit, mai mult de ceea ce el conține ca text. În cazul lui Clapés, lucrurile se complică oarecum, fiindcă se simplifică la extrem. Din diversitatea lumii pe unde poezia poate să-și împingă contactele și curiozitatea, pe el îl interesează mult mai puține aspecte, doar câteva care pendulează între unii poli radicali: vorbire/tăcere; absență/prezență; lumină și umbră; semn și doar iluzia lui; vizibilul și invizibilul; indicibilul și ceea ce poate fi (relativ) spus... adică Poemul; unul degrevat de elemente ornamentale de limbaj, densă materie adunată din câteva cuvinte pe foaia albă, stup de tăceri, vrej de năuceală, variație a unei linii ce ne parvine din întuneric și pare o prelungire a lui... zgârietura liniei trasate și întunericul din care provine Nu m-am gândit niciodată că orice semn scris trage după el un fir de beznă din care trebuie să apară lumina semantizată! Geometria uluitoare a acestui distih are discreția unei sfioase și melancolice metafizici ce devine proiect arhitectural. Numai un poet care a șters mult și a așteptat multă vreme sunetul autentic, și a decantat îndelung cuvintele, și le-a suspectat fie de infatuare, fie de inconsistență, ajunge la asemenea limpezimi, dacă ajunge; iar astfel se mulțumește cu certitudinea unor insolite revelații pe care le constrânge să sugereze cu toată forța cum anume se poate transforma tăcerea în rostire și linia în cuvânt. Finețea sintaxei ce strălucește din aceste poeme are secretul unei simplități de o mare densitate. Chiar dacă nu cunoști minunata limbă catalană, te simți oarecum familiarizat cu poienile și crângurile latinității, simți epidermic cuvântul boirina; e ceața unde sunt tezaurizate multe din misterele acestei poezii, care este însă și teritoriu al memoriei, spațiu al contemplației, sau chiar paradoxală sursă de lumină. Însă casa luminii , pe care o putem zări în luminișul heideggerian, nu este chiar liniștită și împlinită. Deseori ea pare a fi camera obscură a unui penitent astrofizician care așteaptă îndelung pulsația unei luminițe sau prezența unui semn din spațiul de dincolo . Discipol al lui Parmenide, stăpânul casei s-a resemnat că trebuie eliminată ipoteza divină; însă chiar neclintit, fixat pe axioma că non-existentul nu poate exista, el scrutează cu neobosită aviditate orice mișcare, orice posibilă apariție în superbele peisaje ce se văd pe fereastră. Fiindcă așteaptă, undeva până și în zona interzisă a neființei , sau la granițele exilului, sau la limita mineralizării, acea [s]curtă strălucire a enigmei ... care e tot poemul! Iar fragilitatea duratei, procesarea ideii care provoacă inexprimabilul să se manifeste fie și numai printr-un tremur imperceptibil, prelungind ca pe o jubilație traseul liniei devenite cuvânt al omului (al cărui sfârșit este ultima dintre metafore !), nu puteau fi prinse mai bine în românește decât o face Corina Oproae. Cu dexteritatea unui tremolo devenit rezonanță... (Dinu Flămând) * * * ANTONI CLAPÉS I FLAQUÉ (Sabadell, 1948) scrie poezie și texte despre poezie din 1964. Își consideră propria operă ca un lung poem, ca o meditație asupra ființei și a devenirii, cu un interes clar asupra aspectelor legate de scris, limbaj, timp, memorie, tăcere și, în mod special, lumină, atât ca și concept fizic, cât și metafizic. Traduce poezie din franceză și din italiană. Ies în evidență traducerile sale din Philippe Jaccottet și Paul Valéry. Din 1989, conduce unul dintre cele mai importante proiecte editoriale din Catalonia, Cafè Central. A publicat peste douăzeci de cărți și numeroase texte în ediții de artă, prefețe, plachete și antologii. Opera sa s-a aflat întotdeauna într-o strânsă colaborare cu artiști plastici precum Benet Rossell, Alícia Casadesús sau Pilar Abad. Câteva dintre ultimele cărți publicate sunt in nuce (2000), Alta Provença / Haute Provence (2005), La llum i el no-res / Lumina și nimicul (2009), Pluja / Ploaie (2015) și Arbre que s’allunyà / Copac ce s-a îndepărtat (2017). Clars, aquest matí, són els teus records / Limpezi, în dimineața aceasta, îți sunt amintirile (2020) este o antologie care recuperează șase din cele mai emblematice cărți ale sale. * * * CORINA OPROAE (Făgăraș,1973) este poetă și traducătoare. Locuiește în Catalonia din 1998. A tradus în catalană și în spaniolă diverși autori români: Marin Sorescu, Ana Blandiana, Lucian Blaga, Dinu Flămând, Ioan Es. Pop, Pic Adrian, Gellu Naum, Norman Manea, iar din engleză în catalană a tradus-o pe poeta americană Mary Oliver. În spaniolă, a publicat volumele de poezie Mil y una muertes / O mie și una de morți (2016, editată și în limba r