Purificarea istoriei din oglinda scenei

Traiasca teatrul lui nenea Iancu! striga aici un cetatean turmentat. Acela da, teatru! anume el, teatrul lui de vorbe si de afect nu ne lasa sa ne prapadim in iuresul lui „vsio pozvoleno!” care ne transforma, acum si cu viteza Internetului, lumina (dar mai ales libertatea) daruita de Dumnezeu in stare de necontenita uzura, familiara si politica. Sa ne traiesti, nene, ca teatrul tau are mult vid intre replici, vid de care vorbea la timpul lui si Lao Tzu, vid in care putem construi toate mofturile prezente si viitoare, vid care echilibreaza toate afectele momentelor si de acum, si de maine, si de raspoimaine. Reiese, deci, ca teatrul lui este dominat de o noua si necontenit caragialiana mizanscena, ca spunerea textului lui din scena in afectul momentului (cersit si de regizor, si de spectator, si de preturile la bere, si de puterile euro–atlantice) tocmai asta e – mizanscena, trecere cathartica a timpului. Tal, baiete, tal, ca teatrul lui e si......acest adagio pe care il coboram chiar acum adagissimo in soapta despre care Stanislavski spunea ca trebuie sa se auda si in ultimul rand al teatrului. Fiindca timpul revolutiilor care-si devora revolutionarii (cum revolutia franceza l-a devorat pe Marat, asa si revolutia ploiesteana a fost devorata de bere, gazete si mici) nu a trecut (si nu va trece!), iar stridenta lirei este si va fi aplaudata si pe stadionul de fotbal, si pe cel de teatru. Arta teatrului, ca arta pusa de Creator in genomul uman pentru a lumina tenebrele de fiintare (necesare si ele), se poate retrage din salile teatrale la coltul strazii, cum spunea Brecht, pe covorasul saltimbancului, cum sugera Nemirovici–Dancenco, sau pe cel al stadioanelor, cum propovaduiau Malina si Beck. Dar nu moare atata timp cat vremea vremuieste in omul cel destinat manifestarii universale, in omul care priveste, vorba lui Eminescu, undele de timp ale frunzei uscate, manate de vant peste metafore de geamuri explodate de teroristi si gradini de carton si celuloid spre vorba cea simpla a lui Ion Luca Caragiale, vorba care cuprinde in golurile si pustiul din cuvinte, dintre cuvinte si de dupa cuvinte toate comediile prezente si viitoare ale fiintarii omenesti cu deosebita specificare ca de aici incolo „fiecare dintre eroi vorbeste cum ii vine in momentul afectului”.