Cantecul inimii

Cu totii iubim, dar fiecare iubeste in felul sau. Unicitatea ni se reflecta in gesturi, in declaratii, in raportarea la Celalalt. Dar in ciuda a tot ce ne individualizeaza, limbajul iubirii se lasa inteles asemenea unui sistem international de semne, reusind sa interconecteze inimi, experiente, vieti. Delicatetea raportarii la primele semnale ale iubirii se lasa cuprinsa intre copertele cartii „Cantecul inimii”, scrisa de Lili Ferreiros si ilustrata de Sonja Wimmer, si ne reitereaza totodata faptul ca iubirea este un drept universal.

Juan avea ceva aparte – fluiera. Dar fluieratul sau nu se manifesta sporadic, ci tinea loc de cuvinte. Era, de fapt, modalitatea prin care acesta comunica: fluieratul usor insemna atragerea atentiei, unul mai puternic era pentru senzatia de foame, iar altul, si mai distinctiv, pentru momentele de teama; fluieratul scurt insemna tristetea, iar cel gingas emotiile pozitive. Cu alte cuvinte, sunetele produse de buzele lui Juan nu se evidentiau numai prin diversitate si inventivitate – Juan isi crease un limbaj propriu, folosit pentru a se exprima.

Baiatul merse si la scoala. Desi asculta cu mare interes activitatea didactica, manifestarea lui nu se schimbase catusi de putin –fluieraturile reproduceau si vocea raurilor, si unduirea crengilor copacilor sau figurile geometrice. Aici il cunoscu si pe Taleb, un baiat la fel de special, iar intre cei doi se consolida o prietenie minunata, bazata pe ritmuri muzicale si povesti ale inimii. Curand, prieteniei celor doi avea sa i se alature si Clara, o fata cu ochi negri ca taciunele. Iar de-acum, incetul cu incetul, lucrurile aveau sa se schimbe, devenind altfel…Lecturand textul, cititorului i s-ar putea parea ca sensurile revelate se coaguleaza in jurul tematicii iubirii. Nimic mai adevarat. Cu toate acestea, subsidiarul lecturii desvarseste un aspect fundamental care modifica unghiul de receptare al semnificatiilor –dragostea iradiaza si creeaza contexte, pornind de la imaginea lui Juan, personaj-exponent al diferitului