Inimi cicatrizate

In romanele lui, suferinta se manifesta ca situatie-limita, cu acel accent definitiv, inevitabil, propriu in mod necesar fiintei in intregul ei, peste individualitati ce pot parea uneori ca nu sufera. Fiindca nu poate fi abolita, suferinta nu este, la Blecher, combatuta, ci integrata in fiinta umana. Constiinta ca lupta impotriva suferintei nu da decat rezultate precare face parte aici din insusi textul literar, in care aceasta suferinta stapaneste imuabil. In scrisul lui Max Blecher, suferinta nu se reduce la o experienta biografica, ci e o structura fundamentala a fiintei, inseparabila de conditia existentiala insasi. Personajele sale nu pot concepe un mod de a fi in afara durerii, intrucat aceasta nu le este exterioara, ci constitutiva: suferinta devine mediul prin care ele se raporteaza la lume si la sine. In acest orizont, fericirea nu se infatiseaza ca o realitate stabila, ci ca un reflex transcendent, perceput intotdeauna prin filtrul durerii. Aceasta integrare a suferintei in insasi textura existentei situeaza romanul Inimi cicatrizate in proximitatea fenomenologiei si a filosofiei existentialiste europene, legitimand apropierea prozei sale de stilistica acestei varste a literaturii, reprezentata de Henri Bergson, Jean-Paul Sartre, Albert Camus sau Emil Cioran. - Lucian Pricop n Oricat i s-ar impotrivi si oricat de straina ar resimti-o, personajele lui Blecher o considera ca pe ceva ce le apartine. Mai autentice in nefericire decat in fericire, ele se vad din adancul lor indemnate sa caute cu putere, in orice conditii - maxime ori minime -, fericirea. Dar, pastrandu-se in existentialitate, ele stravad fericirea prin ceata de neinlaturat a suferintei ca nesfarsita ispita transcendenta. - I. Negoitescu