Calatorind prin cele patru camere cardinale

A trebuit sa merg foarte departe ca sa inteleg cat eram de aproape de ceea ce imi doream sa fac. Calatorind prin cele patru camere ale inimii mele, m-am inteles pe mine si pe ceilalti intr-un fel in care nu credeam ca voi reusi vreodata. Nu exista bariere pe care sa nu le putem trece in afara limitelor impuse de noi insine – teama de necunoscut, de ce va spune lumea, de a trai liber, fara sa ne invinuim ca furam fericirea altcuiva.

Exista multe feluri in care putem invata ce ne aduce fericirea. Sunt oameni pentru care bunurile materiale sunt esentiale, cum sunt si dintre aceia care pretuiesc experientele si trairile pe care acestea le rascolesc in noi. Dar si aceste adevaruri le aflam abia dupa ce ne vor lipsi fleacurile acelea care ne-au parut odata atat de firesti, incat le bagatelizam.

Am calatorit cu inima cautand sa descopar maretia lumii si secretele ei, dar oricat am umblat, nu am gasit nicaieri un indicator pentru viata. Acum ca nu mai plec nicaieri, am inteles ca am fost viata in fiecare dintre locurile pe care le-am cutreierat si-n care am lasat o particica din mine. Romanul „Calatorind prin cele 4 puncte cardinale” poate fi considerat un veritabil si complex jurnal de calatorie, o carte a peregrinarilor prin lume si totodata un itinerar al cautarilor de sine printre meandrele sufletului sapate de cursul vietii. O cautare neincetata si asiduua care ne indeamna sa redescoperim copilul din noi sau, mai bine spus, sa nu dezamagim copilul dinlauntrul nostru.

De fapt, mai mult decat atat, intreaga carte parca reprezinta o cursa contra timpului si cursului firesc al unei vieti rutiniere, pentru mentinerea vie a spiritului copilariei, a setei de cunoastere, a inocentei si a bucuriei cu care sunt priviti oamenii si viata, asa cum numai niste ochi de copil o pot face. Este un roman despre ce inseamna a trai mereu pe drumuri, fara insa a te pierde pe drum. Din acest punct de vedere, firul povestii depanate de Daniela Bordei constituie un parcurs de-a dreptul initiatic. Si, ca orice parcurs initiatic si orice cautare de sine, povestea nu poate sfarsi decat Acasa, acolo unde a inceput totul. Acel tot care nu se mai regaseste nicaieri in jurul nostru, oricat am strabate lumea in lung si in lat, dar se afla pretutindeni in noi umplandu-ne fiinta. Un tot atat de greu de impartasit celorlalti pentru ca nu poate fi simtit si inteles decat daca e trait. Iar din aceasta imposibilitate se naste dorinta de a cauta sa experimentam continuu alaturi de ceilalti in speranta recompunerii alaturi de acestia macar a anumitor particele ale acelui tot initial, care poate fi echivalat cu forta vitala, scanteia care ne anima existenta.

Cartea Danielei Bordei este o poveste frumoasa despre cum trebuie traita clipa si mai ales de ce, amintindu-ne cu fiecare pagina, cu fiecare rand, ca fiecare dintre noi pana la urma nu este decat o suma a experientelor pe care le-a trait.