Tipuri psihologice

Cartea Tipuri psihologice se numără printre cele mai cunoscute contribuţii ale lui Jung la psihologie. Autorul îşi propune să delimiteze, pe baza experienţei sale clinice, câteva tipuri de structură şi de funcţionare a psihicului cu scopul de a oferi cititorului repere pentru a se înţelege mai bine pe sine şi pe ceilalţi oameni.

Capitolul final al volumului conţine definiţiile principalilor termeni jungieni elaborate de chiar cel care i-a introdus în limbajul de specialitate. Această carte este rodul unei munci de aproape douăzeci de ani în domeniul psihologiei practice. Proiectul ei s-a închegat treptat, mai întâi din nenumăratele impresii şi experienţe legate de practica psihiatrică şi neuropatică, precum şi din contacte cu oameni aparţinând tuturor straturilor sociale, apoi din confruntările mele personale cu prieteni şi adversari, în fine, din critica particularităţilor psihologice care îmi sunt proprii. Mi-am propus să nu împovărez cititorul cu cazuistică, în schimb am ţinut să integrez, atât istoric, cât şi terminologic, fondului de cunoştinţe deja existent, ideile extrase din experienţă. Am întreprins această operaţie mai puţin din raţiuni de echitate istorică şi mai mult cu intenţia de a scoate experienţele specialistului în medicină din domeniul său profesional îngust şi de a le situa într-o serie de raporturi mai generale, raporturi ce îngăduie şi profanului cultivat să beneficieze de experienţele unei discipline anume. N-aş fi cutezat să procedez în acest mod, care ar putea fi lesne interpretat greşit ca intervenţie în alte sfere de preocupări, dacă nu aş fi convins că punctele de vedere psihologice înfăţişate aici au semnificaţie şi aplicabilitate generală şi că deci ele pot fi mai bine tratate într-un context general, decât sub forma unei ipoteze ţinând de un domeniu ştiinţific particular. […] Extraversia înseamnă orientarea în afară a libidoului. Desemnez prin această noţiune o relaţie evidentă a subiectului cu obiectul în sensul unei deplasări pozitive a interesului subiectiv faţă de obiect. Cineva care se află într-o stare extravertită gândeşte, simte şi acţionează în raport de obiect, şi anume într-un mod direct şi limpede perceptibil, în aşa fel încât nu poate exista nici o îndoială în legătură cu atitudinea sa pozitivă faţă de obiect. […]