La frontierele sănătății

Oamenii moderni nu par să cunoască mai bine decât semenii lor de acum o sută de ani răspunsul la această ghicitoare care este boala, cu toată tehnologia lor uluitoare. Noi nu ştim nici astăzi de ce unii oameni mor de tineri, în timp ce alţii trăiesc până la vârste înaintate, nici de ce unii oameni se îmbolnăvesc, în timp ce alţii, care trăiesc în condiţii absolut similare, rămân sănătoşi. Tot căutând răspunsuri, atenţia mi-a fost atrasă din nou către medicina de frontieră, sau neconvenţională, cum mai este numită astăzi. Am constatat rapid că toate aceste discipline au la bază credinţa într-o legătură strânsă între corp, minte şi spirit, şi că multe metode, precum reflexologia, acupunctura şi homeopatia, operează cu principiul unei energii sau forţe vitale care curge prin corp şi care – în cazul bolii – este blocată, dând naştere unor dizarmonii în structura fizică. Principala sarcină a specialiştilor din aceste domenii este eliminarea blocajului şi restabilirea armoniei pierdute. Am simţit în sfârşit că sunt conectată din nou la adevărul meu interior, care mă făcuse să bănuiesc de mult timp că nu se poate vorbi de o vindecare adevărată decât dacă tratăm fiinţa în totalitatea ei (pe toate cele trei paliere: trup-minte-spirit). Deşi m-am implicat deopotrivă în medicina ortodoxă şi în cea complementară, simţeam că nu cunosc încă prea multe despre semnificaţia vieţii, şi, implicit, despre felul în care aceasta este atacată de boală. Eram convinsă însă că nimic nu se petrece întâmplător sau fără un scop bine determinat, pe un nivel sau altul, iar boala nu face excepţie de la acest principiu. Semnificaţia bolii variază de la o cultură la alta. în multe culturi, ea este considerată o slăbiciune şi un eşec. Unii dintre pacienţii mei de sex masculin mi-au mărturisit că mai degrabă ar muri decât să se umilească recunoscând că sunt bolnavi. Mulţi dintre ei îşi împlinesc această ambiţie cu mult timp înainte de vârsta de pensionare!

Medicii din timpurile de demult înţelegeau importanţa abordării holistice. Hipocrate (420 î.

CH), părintele medicinii moderne, a urmat în realitate o şcoalã de preot vindecător. Aceşti vindecători erau consideraţi urmaşi ai lui Esculap, zeul grec al vindecării, al cărui simbol – şarpele care înconjoarã un baston – continuă să fie acceptat şi astăzi de multe instituţii medicale. Preoţii vindecători credeau că vindecarea totală trebuie să includă deopotrivă trupul, mintea şi spiritul.

Mai târziu, Hipocrate a trecut de la aceasta viziune holistică la una mai reducţionistã. El a sfârşit prin a afirma că, după părerea lui, cauza bolii apare exclusiv pe tărâmul fizic, adica în trup. Treptat, această viziune a fost adoptată de toţi cei care îi îngrijeau pe bolnavi, iar tratarea bolilor s-a împărţit între medic, preot şi psihiatru