Ocultism, vrăjitorie și mode culturale. Eseuri de religie comparată

În perioada dominată de triumfurile raționalismului științific, cum socotim succesul extraordinar al unor mișcări oculte precum astrologia sau renașterea vrăjitoriei? Din perspectiva sa de istoric al religiilor, Mircea Eliade arată că astfel de tendințe populare se dezvoltă din rădăcini arhaice și reapar periodic în anumite mituri, simboluri și ritualuri. În cele șase eseuri lucide adunate în acest volum, Eliade dezvăluie semnificația religioasă profundă care se află în centrul multor mode culturale contemporane. Tematica volumului este eclectică: autorul reia vechi subiecte insuficient cercetate din istoria religiilor sau pune într-o nouă lumină controverse bine-cunoscute. Primele cinci eseuri au fost inițial conferințe și, prin urmare, stilul oral, plin de viață le face deosebit de accesibile ca lectură. Ultimul, scris pentru o revistă de specialitate, este întrucâtva mai tehnic, dar caracterul său erudit nu are decât rolul de a familiariza cititorul cu manifestările unui moment absolut fascinant din istoria experienței religioase. Mai degrabă decât o lucrare de popularizare, este rodul convingerii lui Eliade că istoria religiilor ar trebui citită de cel mai larg public posibil. MIRCEA ELIADE (Bucureşti, 1907 – Chicago, 1986) a studiat filosofia la București, apoi la Calcutta, India. Și-a susținut doctoratul în filosofie la Universitatea București, remarcându-se apoi ca profesor, istoric al religiilor, scriitor și filosof. Din 1945 s-a stabilit la Paris, unde a predat istoria religiilor, mai întâi la École Pratique des Hautes Études, apoi la Sorbona. În 1958 a acceptat postul de profesor titular şi de coordonator al Catedrei de istoria religiilor (din 1985, Catedra „Mircea Eliade") a Universităţii din Chicago, devenind unul dintre interpreții eminenți ai religiei. Eliade a fost un autor prolific de ficțiune și nonficțiune deopotrivă, publicând peste 1300 de texte de-a lungul a șaizeci de ani. Și-a câștigat faima internațională cu (1949), o interpretare a simbolurilor și imaginilor religioase, prezervându-și locul în memoria colectivă cu monumentala operă , scrisă în trei volume (1976-1983). Într‑adevăr, nu se poate să nu recunoaștem în operele unui mare număr de artiști contemporani un interes mistuitor pentru materia ca atare. Nu voi vorbi despre Brâncuși, fiindcă dragostea lui pentru materie e bine cunoscută. Atitudinea lui Brâncuși față de piatră e comparabilă cu solicitudinea, teama și venerația omului neolitic față de anumite pietre ce constituie pentru el hierofanii; cu alte cuvinte, și ele dezvăluie o realitate sacră și ultimă. Dar în istoria artei moderne, de la cubism la tachisme, suntem martorii unui efort continuu al artistului de a se elibera de „suprafața" lucrurilor și de a pătrunde materia pentru a‑i dezvălui structurile ultime. Am mai discutat în altă parte semnificația religioasă a efortului artistului contemporan de a aboli forma și volumul, pentru a descinde, ca să zicem așa, în interiorul substanței, spre a‑i dezvălui structura ascunsă, starea larvară. Această fascinație pentru modurile elementare ale materiei trădează dorința eliberării de sub povara formelor moarte, nostalgia cufundării într‑o lume aurorală. MIRCEA ELIADE