Ce mai ramane din cultura franceza?

În anul 2007, un articol exploziv publicat în ediţia europeană a revistei Time scandaliza scena culturală franceză, proclamând sentenţios moartea culturii franceze. Autorul, Donald Morrison, jurnalist american stabilit în Franţa, a fost repede pus la zid de către oamenii de litere, scriitorii, profesorii şi intelectualii francezi, începând cu Maurice Druon şi Bernard-Henri Lévy, până la Olivier Poivre d'Arvor. Numeroase ziare şi reviste (Libération, Le Monde, Le Figaro, The Guardian, The Independent), forumuri, grupuri de discuţii, bloguri şi emisiuni au reluat această dispută şi au făcut din articolul publicat în Time unul dintre cele mai controversate din perioada respectivă.

Ulterior, Doland Morrison are şansa de a-şi relua articolul publicat în Time şi de a-l nuanţa şi extinde în cadrul unui volum, alături de replica lui Antoine Compagnon, eminent profesor la College de France şi teoretician strălucit.

Pentru o lungă perioadă de timp, Franţa şi cultura franceză au făcut legea pe scena internaţională. Aflaţi permanent în centrul atenţiei, artiştii francezi se bucurau de un prestigiu fără egal. Din gloria de odinioară nu a mai rămas astăzi decât nostalgie şi frustrare. Influenţa culturii franceze este acum spectrală, puterea sa, derizorie. Cultura franceză nu mai vorbeşte lumii. O înfrângere care, până la urmă, convine mentalităţii franceze înclinate spre autocompătimire şi victimizare. E simptomatică seducţia exercitată de Franţa pentru americani - ca un loc al rafinamentului şi al unor vechi tradiţii -, la fel de simptomatică precum clasica lor aversiune pentru aceeaşi ţară: un joc de atracţie-respingere care, în cazul lui Morrison, nuanţează cumva (pentru a îndulci hapul?) poziţia de pe care jurnalistul îşi scrie rechizitoriul. Reproşurile sînt punctuale, precise, deşi ilustrarea de caz e mult mai abundentă. Compagnon se întreabă dacă, în era globalizării, mai poate fi vorba de culturi naţionale. (Adina Diniţoiu, Observator cultural, noiembrie 200) Dincolo de schimbul de idei este interesant mai ales modul în care cei doi îşi prezintă legitimitatea. Încă o dată vedem că părerile, opiniile, ideile nu sînt importante în sine, ci dobîndesc o greutate variabilă în funcţie de profilul, situarea şi importanţa celui care le rosteşte. Astfel, autorii ne furnizează cîte o hartă biografică, învestită cu misiunea de a da o idee asupra geografiei intelectuale din care se revendică fiecare, astfel încît cititorul să înţeleagă relieful spiritual şi să aprecieze cum se cuvine înălţimea de la care se rostogolesc cuvintele. (Lucia Terzea-Ofrim, Dilema Veche, februarie 2009) Acest stil cultural reprezintă, de fapt, victoria relativismului moral care, în Mai 1968, a dus Franţa pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume, dar care a însemnat şi minutul zero al decăderii iremediabile a unei culturi multiseculare. Triumful cinismului în societate şi în politică echivalează cu semnarea unui certificat de deces pe care mulţi francezi l-au acceptat cu o nedisimulată bucurie şi cu un spirit provocator care nu mai provoacă, la rându-i, decât nedumerite, indiferente ridicări din umeri. (Mircea Mihăieş, România literară)