Serghei Esenin. Din tenebrele mortii, spre glorie universala

Literatura rusa a fascinat nu doar prin densitatea valorilor de geniu, ori prin bogatia formelor stilistice, pe care le intalneste iubitorul de literatura universala de la Antioh Cantemir si Gogol, pana la Lev Nicolaevici Tolstoi sau Esenin. Noi, cei care am fost la scoala prin anii sovietizarii, abia recent ne-am mai curatit de zgura stalinista. Mai ales ca, iata, descoperim la cel care proclamase Sunt ultimul poet cu satu-n glas ca visa si sa fie invatator, cand era la scoala, si tarziu de tot s-a urcat intr-un avion sa calatoreasca in Occidentul Europei. Desigur, multe le-am aflat prea tarziu; despre crimele staliniste, ori duplicitatea liderilor regimului sovietic, pe cand valahii si moldovenii visau sa se uneasca cu transilvanenii, cum va fi visat elita romaneasca in secolul al XIX-lea.

Ironia istoriei iata ca face acum sa ne preocupe, chiar pe unul dintre noi, un poet genial rus Serghei Esenin, martor si participant la Revolutia Bolsevica, declansata de Vladimir Ilici Ulianov Lenin, cel care ceruse ca tarul Nicolae cu sotia sa si toti copiii lor sa fie executati fara greseala in oraselul de dincolo de Urali, unde fusesera detinuti intr-o casa mare cu un beci misterios, chiar dupa rasturnarea guvernului social-democrat al lui Kerenski; cand puternica nobilime rusa fugise din tara, sau organizase trupe militare instruite ani de zile si dadeau lupte crancene in Siberia si in guberniile uriasului imperiu de la Nistru pana in Kamceatka si din Marea Nordului pana in Crimeea. Cineva din epoca zice ca a fost o lovitura de stat bine pusa la cale de clica lui Lenin intelectualul rasat, ajutat si de germanii Kaizerului, care vedeau in asta o formula eficace de a sparge frontul Antantei (Anglia, Franta, Rusia); altii aduc in prim-plan stangaciile guvernarii lui Nicolae Romanov, sau asprimea si neomeniile autoritatilor, dar si suferintele si lipsurile provocate de Primul Razboi Mondial, la sfarsitul caruia vor muri marile imperii (Tarist, Austro-Ungar si Britanic), iar soldatii simpli din uriasa armata rusa, aflatoare in Romania si Polonia, au facut atata rau strategico-militar, insa si uman. Un haos de nedescris se rostogolea din Pirinei si pana in estul Siberiei, iar lumea, incremenita de o elita politica, lipsita de viziune si realism, si-a revenit, cate putin, doar dupa ce batalioanele americane au ajuns in Franta, iar principiile de autodeterminare nationala lansate de presedintele Wilson si acceptate de Lenin, pentru o vreme, s-au impus. Lumea actuala a rememorat anul acesta un veac de la aceasta tragedie a popoarelor europene.

In ce ne priveste pe noi, cei care suntem copiii celui de Al Doilea Razboi Mondial, ne-au marcat destul eroii romanelor antihitleriste, precum si faptul ca in chip discret si in soapta ne povesteau cei batrani cum a fost in batalia de la Cotul Donului, sau in tradarea de la Odessa, ori in incercarea maresalului Antonescu de a salva frontul de la Galati-Namoloasa. Cat priveste reziduurile depuse de manualele scolare din anii ’50 nu gasim calificative pentru falsificarea istoriei nationale romanesti.