Diluvium

La finele Epocii Fanariote, copilul Joszef din Dorrental descopera ca este altfel decat ceilalti. Ploaia il insoteste oriunde merge. Pana si imprejurimile Dorrentalului, umede, mlastinoase, luxuriante, fusesera aride pana la nasterea sa. Acum, vechiul pustiu este preschimbat intr-o orezarie. Temandu-se sa spuna cuiva — oricum, cine l-ar crede? —, devenit deja adolescent, Joszef fuge de acasa. Ajunge mai intai pe o plantatie de tutun de la Dunare, apoi se alatura unui circ ambulant si calatoreste prin Principatele Romane, urmarit de trimisii bisericii, de arnauti, de haiduci, de potera, de mulciberiti, de cei care incep sa-si dea seama ca in spatele flacaului balai si sfios se ascunde ceva. Cautand o misterioasa carte care ar putea elucida misterul poverii pe care este condamnat sa o poarte, ajunge in Bucuresci, unde invata cum sa profite de pe urma straniei sale particularitati. Incepe astfel sa mearga acolo unde este chemat si platit sa alunge seceta. Unii il considera un sfant, altii il acuza de vrajitorie, altii il socotesc a fi un escroc.

Mai presus de o aventura magic-realista la Portile Orientului, Diluvium este o calatorie a descoperirii de sine si a locului in lume, totodata o alegorie, vorbind despre darul si blestemul de a fi diferit, despre menire, implinire si rost.***Diluvium este una dintre cartile de care ma simt cel mai apropiat. A insemnat o munca de ani intregi, adeseori pana la istovire, insa Joszef este, dintre toate personajele mele, cel care ilustreaza poate cel mai bine sfasietoarea nevoie de a simti ca ai gasit un loc al tau, lupta si impacarea cu sinele si cautarea continua la care se rezuma mirabila noastra existenta. George Cornila„Privind cerul piclos, Joszef se gindi cu amaraciune indoita ca nu avusese niciodata stapinire asupra ploii. Apa cadea din cer, fie ca voia, fie ca nu, asa cum o facuse de cind aparuse el pe lume, pe oriunde ar fi umblat. Nu era un nor care-l insotea, insa, de indata ce ajungea undeva si zabovea mai mult decit i-ar fi luat sa-si traga sufletul, cerul se intuneca si uneori picura domol, alteori se pornea o mare furtuna, fie ca el era vesel sau furios. In zadar cautase un semn, o dovada ca daca era trist ploua molcom sau daca era minios, tuna si fulgera, intrebindu-se daca ar fi putut cumva sa-si adune fortele incit sa stirneasca o vijelie care sa curme fapte mirsave precum cele la care fusese martor sau un potop pedepsitor care sa-i inece pe cei care o meritau, asa cum facuse Sfintul Ioan cel Nou cind navalisera tatarii in Moldova cu vreo doua veacuri in urma. (…) Chiar daca uneori se parea ca exista o potrivire, asa cum fusese trasnetul care il rapusese pe Harapul neviu, Joszef isi dadea repede seama ca toate erau doar in inchipuirea lui si ca, in fapt, nu exista niciodata nicio legatura. Putea sa fie fericit si cerul sa fie minios, putea sa fie minios si cerul sa picure linistit.”