Orbita zeului

Cu Orbita zeului – volum compact, ce-şi deschide străveziile-i aripi sau porţi sub motto-ul bacovian (care mi-a purtat şi mie paşii în arta şi mitul romanului cu doar o jumătate de secol în urmă!) – Aura Christi îşi afirmă, cu un calm magistral, trebuie s-o spunem, pecetea-i lirică: o viziune de o dureroasă limpiditate asupra naturii, complice şi oglindă a întregului vagabondaj imagistic, o surprinzătoare revizitare a zeilor, ce conferă o patină clasică, unitară, volumului, cu nu puţine semne, poate chiar şi un fel de abur liric, venite din intima depărtare a unor poeţi ca Hölderlin, Rilke, Blaga sau Nichita, celebrându-i şi pe Brodski sau Ahmatova. Iată, foarte succint, o mostră admirabilă a unui singular curaj poetic şi iniţiatic: re-instalarea unei poete, oficiind în limba lui Eminescu, în marile teme ale poeziei europene – etern moderne, fertile oricui posedă ingenium –, dar şi în acel curaj, profetic aş spune, de a se descoperi pe sine. (Nicolae Breban) Aura Christi îndrăznește, prin acest nou volum, cel mai reușit din tot ce a scris până acum, să readucă în poezia contemporană modelul clasic. Versul este perfect tăiat, de o muzicalitate lăuntrică sobră, fără sincope, de un firesc necăznit, care nu le iese decât poeților de anvergură. Sunt «atacate» teme mari, dar nu sub formă de lozinci, cum procedează naivii și începătorii, ci fin sugerate, ținute în suspans. Confesiunea discretă, care nu se coboară la înregistrarea lipsită de imaginație a unor senzații ori furnicături sentimentale, a unor evenimente relatate în nuditatea lor austeră – reprezintă o situare polemică față de biografismul neretușat al unei mari hălci din poezia ultimelor două decenii. E o poezie clasică, a neliniștii, dar a unei neliniști rodnice, împăcate cu sine. Totul pare scris cu tonul celui care știe, care a traversat «drama lucidității», care a atins acel punct al înțelegerii de unde realitatea, deși nu poate fi controlată, nu mai are cute, nișe obscure; o asemenea perspectivă este foarte exigentă, dură, așa că totul pare a fi scris cu cuțitul la os, dar transmite echilibru, nu derută. Deși totul e zbucium și căutare și convulsie, «totul e», cum spune un foarte frumos poem, «liniștit». Din suma unor neliniști grele iese o liniște-sinteză, care le împacă pe toate și te împacă pe tine cu tine. Pe tine ca poet și pe tine ca cititor. Am definit, astfel, discret, atitudinea clasică, adevărata atitudine clasică. Un fel de echilibru de ansamblu, prin nimic strident: de fond, de formă, de muzicalitate, de atitudine și de viziune, în cele din urmă. Prin Orbita zeului, Aura Christi a dat unul dintre cele mai substanțiale volume din poezia, atât de aplatizată retoric, a ultimilor ani. (Bogdan Creţu) Poetul nu disociază, ci aduce nume și lucruri într-o relație inteligibilă. Versurile structurate de antonomasia (figură care descrie în loc să numească: «Dați-mi un nume pentru cel care...») indică relația omului cu divinitatea ca prototip al logicii prin care lucrul este atașat unei semnificații. Nu este așadar o estetică a aparențelor/ veșmintelor frumoase, ci una semiotică, a iluminării fenomenului printr-un sens profund. Fruct al unei imaginații religioase, Orbita zeului s-a așternut în tiparele marii poezii. (Maria-Ana Tupan