Cei ramasi si cei plecati

Autoarea bestselleruluiCel care ma asteaptaCe inseamna in esenta a fi compatriot? Din punctul meu de vedere, a trai pe teritoriul aceleiasi tari cu cineva nu este singura conditie pentru a fi compatriot cu persoana respectiva. A impartasi aceeasi cultura este un criteriu poate chiar mai important. Asadar, ca sa ramanem compatrioti chiar si atunci cand traim vieti rupte unele de altele, in locuri diferite, unde ne-am adaptat la culturi diferite, trebuie sa ne dam mana si sa facem tot ce ne sta in putinta pentru a pastra legaturile afective dintre noi. Distanta fizica e si asa destul de mare, sa incercam deci sa le diminuam pe celelalte. Am scris aceasta carte in anul 2006 cu o perspectiva fundamental pesimista in ce priveste visul de a reface relatiile rupte, pea care la acea vreme le considerm pierdute. Evenimentele din anii urmatori si strigatul de libertate al celor ramasi in patrie mi-au aratat ca aceste legaturi sunt inca solide si deosebit de stranse.

In aceasta carte am incercat sa abordez cele mai dure acuzatii pe care cele doua tabere si le arunca una celeilalte si cu siguranta ambele grupuri vor fi deranjate de acest lucru, dar ce e de facut? Trebuie sa spunem lucrurilor pe nume si sa privim realitatea in fata. Poate asa vom reusi sa ne judecam mai just unii pe altii, in mai mare cunostinta de cauza. Poate asa ne vom intelege mai bine si, la greu, ne vom da mana cu prietenie si vom striga intr-un singur glas lucrul pe care ni-l dorim cu totii. - Parinoush SanieeTraducere din limba persana de Cristina CiovarnacheFragment din cartea Cei ramasi si cei plecati de Parinoush Saniee: Va intrebati de ce sunt nervos si agitat. Opt ani! Toata copilaria mea a insemnat intuneric, spaima, mama tipand dintr-odata sa raman nemiscat oriunde-as fi, trezirile bruste in miez de noapte, sunetul sirenelor, bataile inimii ei si rugaciunile pe care le murmura ingrozita sub scari. La fiecare explozie, tipa si i se taia respiratia, apoi rasufla usurata spunand Slava Domnului ca n-a cazut aici!. Apoi spaima o cuprindea din nou. Se intrista pentru cei inghititi de daramaturi. Traiam in fiecare zi cu teama ca e randul nostru. Nu am reusit niciodata sa scap de teroarea din anii aia, care mi-a patruns, picatura cu picatura, in toata fiinta. In fiecare zi, in drum spre scoala, ii numaram pe cei care murisera in bombardamentele din noaptea anterioara sau pe front si priveam fotografiile cu ei, care se schimbau mereu, de parca cineva ar fi pregatit zilnic un album foto al cartierului. Nu se intampla nimic frumos. Pe-atunci nu stiam nimic despre sotul matusii Mahnaz, despre moartea unchiului Habib, despre plecarea unchiului Mehdi, despre problemele economice si despre toate lipsurile, dar vedeam ca toata lumea e deprimata, nervoasa, ingrijorata. Tata statea mereu cu urechea lipita de radio si apoi ne dadea vesti si mai groaznice decat ce ni se intampla noua. Mama critica tot timpul programele televiziunii nationale. Singura noastra distractie erau casetele video ilegale la care ne uitam in secret. O data pe saptamana, Javad venea cu o geanta plina cu filme pe caseta. Ce spectacol mai era!

Ziceai ca facem trafic cu heroina. Tata statea de paza in capul strazii, iar eu, la usa de la intrare. Intre timp, mama alegea repede cateva filme. Dupa ce pleca Javad, mai stateam o vreme cu frica-n san, ca nu cumva sa fi fost prins pe strada si sa ne denunte. Mama imi tot amintea sa nu cumva sa spun la scoala ceva despre casetele video, sa nu cumva sa-mi scape ca tata bea uneori alcool, sa nu cumva sa spun ca mama nu-si acopera capul cand avem musafiri... Sa nu cumva sa... Sa nu cumva sa... Eram buimac, nu mai stiam ce e bine si ce e rau. Un copil cuminte trebuie sa nu minta sau sa spuna minciunile potrivite? Siguranta noastra depindea de minciuni, iar eu nu prea stiam sa mint. Intr-o zi, am facut prostia sa-i zic unui coleg marele nostru secret si i-am spus ca in seara dinainte un prieten de-al tatei a adus niste vin facut de el, ca eu si fratele meu am reusit sa gustam pe furis din paharul tatei si ca avea un gust ciudat.