Vorbea cu patrupedele, cu pasarile si cu pestii

Traducere de Vasile V. PopenaruAsa cum este in realitate, lumea vie poate fi mai spectaculoasa decat orice plasmuire. Deschizator de drumuri in zoologie, Konrad Lorenz o demonstreaza cu prisosinta in aceasta carte, ce a avut drept imbold, conform propriei marturisiri, mania pe care i-au starnit-o „nenumaratele povestiri cu animale prost scrise si pline de minciuni“. Daca viclenia vulpii, blandetea porumbelului si alte idei de acest fel se dovedesc doar clisee fara vreun temei faptic, cititorului i se ofera in schimb o perspectiva asupra unui univers uimitor. In paginile lui Konrad Lorenz traieste o lume populata cu personaje memorabile, precum gasca Martina, vorbareata cioara Hansl ori stancuta Tsoc. Deosebirile si asemanarile dintre lumea necuvantatoarelor si lumea oamenilor se vadesc deopotriva de tulburatoare. Cartea aceasta i-a adus autorului recunoasterea internationala dincolo de granitele comunitatii academice.„Eu sunt om de stiinta, nu artist. Asadar nu imi voi permite nici un fel de libertati si «stilizari». De altfel cred ca nici nu este nevoie. Cred ca pentru a-i arata citito¬rului cat de frumos este animalul e de ajuns sa redai faptele, asa cum se-ntampla in cazul unei riguroase lucrari stiintifice. Caci adevarurile naturii organice sunt de o frumusete imbietoare si coplesitoare, si devin cu atat mai frumoase cu cat ii patrunzi mai adanc detaliile si particularitatile specifice.“ – KONRAD LORENZFondator al etologiei moderne, KONRAD LORENZ (1903–1989) este unul dintre cei mai reputati oameni de stiinta din a doua jumatate a secolului XX. S-a nascut la Viena si tot aici a facut studii de medicina (continuate la Columbia University), apoi de zoologie. Cariera sa academica si cercetarile incepute in Austria si continuate in Germania (in 1939 fusese numit profesor de psihologie comparata la Konigsberg) au fost brutal intrerupte de razboi. Medic in armata germana, a cazut prizonier in 1942, a lucrat apoi tot ca medic pentru autoritatile sovietice, in Rusia si Armenia, fiind eliberat abia in 1948. In 1949 i s-a oferit posibilitatea sa-si continue cercetarile la proaspat-infiintatul Institut „Max Planck“ de fiziologie comportamentala, al carui director a si fost intre 1961 si 1973. Ulterior a devenit coordonatorul Institutului „Konrad Lorenz“ al Academiei Austriece de Stiinte. In 1973 i s-a decernat primit Premiul Nobel pentru fiziologie/medicina (impreuna cu Karl von Frisch si Nikolaas Tinbergen).