Magia unei lumi amputate

Romanul și proza scurtă sunt la fel de greu de scris, dar din motive diferite. Ioana Burghel a ales să se lupte cu dificultățile schiței și reușește foarte bine pentru că are simțul oralității, al vederii clare a scenelor descrise și pe cel al înscenăr ii surpriz ei, fără de care o schiță nu ar întruni condițiile să se numească un text literar. Salut încercarea ei temerară de a-și găsi loc în galeria unor autori precum I. L. Caragiale, G. Brăescu, și alții, nu mulți, dar prețioși pentru literatura noastră. - Horia Gârbea O zi... n Azi, nimeni nu a spus nimic! Nici că vorbesc tare, nici că vorbesc mult, ori că vorbesc prost. O zi... lumina a coborât de pe piedestal și s-a înfășurat undeva, în marginea ierbii. Ai fi tentat să crezi că e un timp pentru visare, dar realitatea te dă de pământ în fiecare secundă. Lumea devine un fluviu din ce în ce mai mare, un fel de oală sub presiune, apele sale, cândva limpezi, cresc și tot cresc, murdare și tulburi, dărâmă castele și statui, săpând cu sârg chiar la propria-i rădăcină, întru autodistrugere. Întreaga umanitate devine un fel de cer cu forme neregulate. E sărbătoare. A iei, a Sânzienelor, a Nașterii Botezătorului. În depărtări neclare, o pasăre cântă pentru ultima dată. n O zi...timp imperturbabil în trecerea lui prin suflete. (...)