Ingereasa cu palarie verde

Am scris această carte în 1980-1981, pe când aveam 23-24 de ani. Făcusem deja o grămadă de exerciţii, citisem o grămadă de cărţi, povesteam o lume care îndurase câteva decenii de experienţe absurde. Anii ’80 au tot redus viaţa la supravieţuire, într-o prostească distrugere în spaţiu închis, până când scrisul şi-a pierdut orice rost. În 1988, la un an după ce plecasem din ţară, privind înapoi către ea, scriam la bilanţ: „Nu vom salva nimic, înţelegeam, rezumând demolările, hoţiile, plecările prietenilor, paginile monoton encomiastice ale ziarelor, cărţile blocate, expoziţiile boicotate, paşapoartele refuzate, scrisorile deschise, telefoanele ascultate, vânzările, nopţile de beznă ale oraşului, haznalele, câinii vagabonzi, praful, valurile de praf de marmură ale marilor edificii care ni se aşezau pe cap ca o lespede.” n n Azi, în 2018, când din spaţiul deschis au plecat milioane de oameni căutând o pâine sau demnitate sau reuşita pură prin vocaţie, inventarul rămas în urmă nu e mai senin: s-au scurs deja alte decenii de suferinţe nemeritate, minţite, dictate, cu viitoarele lor mărturii pentru vremea în care scrisul va avea din nou rost.