Concordia. Povesti din satul meu

De mic copil, povestile imi desenau lumea, iar magia lor parea sa curga din gura celor mai in varsta ca un izvor fara sfarsit. Basmele, legendele si traditiile erau ca niste fire de aur pe care doar Dumnezeu stie de unde si cum le teseau. Le ascultam fascinat si, cu trecerea anilor, am inceput sa le notez intr-un caiet simplu, al carui cotor pastreaza acum povara celor 60 de ani trecuti peste el.in filele lui s-au adunat amintiri, poezii si maruntisuri aparent irelevante, dar care pentru mine poarta sufletul copilariei. imi amintesc clar de Concordia copilariei mele, un loc al contrastelor si al energiei. in acele vremuri, mina de carbuni era sufletul locului, o lume ascunsa sub pamant, ce fremata de viata si de munca. Totul s-a schimbat insa in 1964, cand mina s-a inchis definitiv, iar Concordia a inceput sa-si scrie o alta poveste. Zece ani am mai trait acolo, intr-o perioada care avea sa lase urme adanci in inima mea. Copil fiind, aveam de toate. Nu traiam in abundenta, dar nici lipsurile nuisi faceau loc in casa noastra. Parintii munceau din greu, iar viata noastra, desi modesta, era plina de sensuri simple. Concordia era atunci un mic univers autosuficient: apa venea prin conducte de la un izvor limpede de la poalele Magurii Codlei, aveam curent electric de la o centrala proprie, iar lennnele si carbunele ne erau asigurate de intreprindere. Padurea insa era adevaratul templu al locului, o catedrala verde, de unde luai ce iti trebuia cu inima plina de respect. De Craciun, pomii de sarbatoare ii furam din padure. Era singura optiune, caci regimul vremii privea sarbatorile religioase cu ochi reci si nu permitea luxul vanzarii brazilor in piete. Mergeam cu totii sa ne luam darul naturii, simtind parca spiritul Craciunului mai viu printre ramurile acoperite de zapada. Aceasta mica aventura era o poveste in sine, una din multele care m-au invatat ca viata se impleteste intotdeauna din necesitate si bucurie. - Christian W. Schenk