Pachet 2 carti: Delirul + Psihologia multimilor

Pachetul conține 2 cărți: • Delirul - Marin Preda (504 pagini) • Psihologia mulțimilor - Gustave Le Bon (160 pagini) n Delirul: Delirul reprezenta pentru Marin Preda un dublu pariu. Pe de o parte, trebuia să fie un roman istoric – și rămâne singurul roman istoric scris de el –, pe de altă parte, scrierea avea un rol cu totul special în cadrul proiectatei „Comedii țărănești“, pe care autorul o plănuia încă din perioada 1948-1949. Într-un interviu acordat lui Mihai Ungheanu, Preda se referea și la un eventual volum doi al romanului, care îi ridica o problemă delicată: „Va trebui să găsesc formula miraculoasă cu ajutorul căreia să pot urmări personajele mele până în anul 1946, când se încheie soarta lui Antonescu în fața Tribunalului Poporului. Epilogul va urca până în anii 1953“. Așadar, în acest volum II (nerealizat) era interesat, nici mai mult, nici mai puțin, decât perioada instalării stalinismului în România și transfigurarea epică a unui episod cu totul special: celebrul proces al Mareșalului, din 1946, urmat de uciderea acestuia. - Oana Soare Ediția stabilită de Alexandru Preda a pornit de la dactilograma Delirului și a confruntat toate edițiile postume. Studiul critic al Oanei Soare clarifică povestea receptării acestei cărți, un fandom al culturii române. Delirul, așa neterminat cum este, este cartea cea mai îndrăzneață și mai grea de idei din câte a scris Marin Preda, implantată puternic în istorie, în destinele țării noastre din anii 1940-1941, întunecați, bântuiți de furtuni încă neînțelese atunci. n Psihologia mulțimilor: Celebra lucrare a lui Gustave Le Bon, Psihologia mulțimilor, a constituit un răspuns la provocările istoriei: lupta dintre revoluție și restaurație. Ca om de știință, Gustave Le Bon a căutat să explice catastrofele sociale din trecut și a încercat să afle cauzele dezorganizării sociale din Franța anilor săi. Acțiunea mulțimilor și greșelile de guvernare ale clasei dominante - iată cele două elemente fundamentale spre care a condus reflecția fondatorului psihosociologiei franceze, care în ultima parte a vieții și-a consacrat eforturile intelectuale pentru educarea elitelor în spiritul sporirii responsabilității politico-militare. Oamenii politici de talia unui Raymond Poincaré (președinte al Franței între 1913 și 1920) sau Theodore Roosevelt (președinte al S.U.A. între anii 1901 și 1909) au acordat atenția cuvenită lui Gustave Le Bon și concepției sale despre unitatea mintală, emoționalitatea și caracterul rudimentar al proceselor intelectuale ce ar caracteriza mulțimile. Le Bon a descris, mult înaintea lui George Orwell și mai profund decât acesta, distrugerea personalității într-un sistem politic totalitar. - Septimiu Chelcea