Eseu asupra misiunii de poet sau Fantezia nebuna a unui poet cazut din luna

Când a început acest volum, autorul n‑avea niciun plan. Doar o nevoie ciudată de a râde de el însuși și de tot ce a luat vreodată prea în serios: iubirea, suferința, inspirația, băutura, divinitatea și geniul. Și‑a spus că, dacă tot trăim într‑o lume în care toată lumea e influencer, poate e momentul ca și Poetul să influențeze ceva: măcar un suspin, un zâmbet, o întrebare.

Așa s‑a născut Eseu asupra misiunii de Poet – nu ca o teorie, ci ca o beție de sensuri. O improvizație cosmică într‑o lume prea sobră. O glumă metafizică spusă serios, până la lacrimi. Autorul, în naivitatea lui, încă mai crede că metafora e o formă de respirație.

Fiecare personaj din carte există undeva între vis și mahmureală. Poetul, domnișoara de la mansardă, savantul nebun, spiritul bătrân – sunt reflexii ale aceluiași om care, într‑o seară, s‑a privit prea adânc în oglindă și a descoperit că nu e singur. Că în spatele lui stă un cor întreg de voci: ironice, tandre, furioase, divine și ridicole.

Scriind, Daniel Ernestina a avut uneori impresia că nu ține în mână un stilou, ci o antenă. Că nu inventează, ci recepționează. Că fiecare frază vine de undeva dintr‑un alt plan al realității – un plan în care Dumnezeu și Diavolul beau împreună cafea și discută despre rimă. Cititorule, nu te grăbi. Cartea asta trebuie citită cu pauze. Cu respirații adânci și un zâmbet ușor ironic.

Nu căuta în ea adevăruri, ci scântei. Nu înțelege totul – doar simte‑l. E mai aproape de adevăr o emoție confuză Și, dacă la sfârșit ai închis volumul și ai rămas cu un sentiment ciudat, amestec de râs și melancolie, atunci să știi că ți‑ai îndeplinit și tu misiunea: pentru o clipă ai fost Poet.

Căci poezia nu e o artă. E o boală contagioasă. Și, cu puțin noroc, cartea asta te‑a molipsit. Dan Toma Dulciu Vien