De ce ne e frica de bucurie si ne simtim vinovati in fata fericirii?

Trăim într-o lume rănită. Cu toţii ştim asta. Suferim, purtăm în spate traume, suntem îngrijoraţi pentru ziua de mâine. Şi această lume are cea mai adâncă nevoie de bucurie. Nu de o veselie falsă, ci de acel râs care ţâşneşte din tine ca o eliberare. Care spune: „Chiar şi aici, chiar şi aşa, eu mă voi bucura. Voi trăi”. Bucuria nu este un lux, este un element de rezistenţă. Nu este necunoaştere, este faptă de credinţă. Bucuria este atitudinea pe care o luăm în faţa întunericului. Este un mod de a spune întunericului: „Nu te voi lăsa să mă înghiţi”. Sfântul Porfirie spunea: „Creştinul trebuie să fie bucuros. Nu lăsa tristeţea să-şi facă cuib în tine. Bucuria este de la Hristos”. Sfântul Serafim de Sarov îi saluta pe oameni cu cuvintele: „Hristos a înviat, bucuria mea!”. Nu zicea: „Hristos a înviat, plângeţi!”. Nici „Hristos a înviat, înfricoşaţi-vă”. Ci zicea: „Râdeţi, bucuraţi-vă, prăznuiţi, moartea şi-a pierdut puterea”. Există ceva în mine, în tine, în noi toţi, pe care niciun întuneric nu-l poate stinge. Suntem fiii Învierii. Fiii Luminii. Ne bucurăm şi dăm slavă lui Dumnezeu pentru asta. Nu ne e frică, nici ruşine să râdem, nu trebuie să dăm socoteală pentru bucuria pe care o simţim ca fii ai lui Dumnezeu. n n Traducere din limba greaca de Cristian Spătărelu.