Linia de productie. Lucrand cu arta

„De ce scriu, de ce scriu asa si nu altfel? Nu pot cunoaste anumite lucruri, anumite locuri in care lucrurile se scriu, se declara, decat scriind, prin intermediul propriului scris, care devine, astfel, productie, independenta de mine, de semne perceptibile, de „semne-interpretante”, cum le spune Peirce: orice interpretare, orice percepere, orice sesizare a unui semn este la randul ei semn. Traim intr-un continuum, intr-o imanenta inter-productiva de semne, producem semne ale semnelor, la infinit, „mintea” si „vazul” nu „percep” separat, distinct „realitatea”, ci sunt realitate, participa la ea, fac parte din ea. Or, cand scriu, intotdeauna aplicat unui loc, il fenomenalizez, il fac semn, particip, altfel spus, la „semioza” realului, interpretez semnele prin semne, producand semne. Scriind, nu fac decat sa „materializez” realul: daca n-as scrie, n-as avea in baza a ce sa cunosc, adica sa particip. Nu cunoaste decat cel care face. Dau drumul la scris, produc realul participand semiotic la producerea lui. Particip la producerea, la semioza productiva a realului prin scris, produc semne-interpretante, daca n-as scrie nu as vedea, nu as avea ce sa vad. Semnele scrisului meu apartin realului, nu mie. Dar numai eu, pentru mine, le pot produce. Trebuie sa scriu. Nu pot sa nu scriu. Si scriu direct (de) pe verso, scriu pe partea asta ceea ce simt, tactil, pe partea cealalta. Pagina e atingere, ecranare, blocare a vazului „natural” pentru a putea spune. Scriu ca sa pipai, ca un orb. Pun pagina ca sa nu vad, ma orbesc voluntar ca sa pot sa simt, sa pre‑simt, deci sa scriu. Privarea de vizibil ca nastere a dicibilului. Imi ascund imaginea (ma ascund de imagine) tocmai pentru a putea sa produc realul‑imagine, realimaginea.

In general, caut locuri de scris, locuri in care sa scriu, locuri despre care sa scriu, locuri plecand de la care sa scriu, se poate scrie. „Epifanii” ale scrisului, ale trans-scrisului, ale lumii ca scriere permanenta, ale sensului care tocmai se face, se reveleaza producandu-se, constituindu-se si constituind nu doar realitate, ci lume, locuri in care realitatea tocmai se scrie dezvaluindu-se in productivitatea ei neconfiscata, in care scrii, in care scrisul apare, se produce, pentru ca se scrie. Locuri de scris, in care ai ce scrie, poti scrie pentru ca vezi, pentru ca se vede, pentru ca esti (in) vedere.

Nu sunt un spectator al artei, nu sunt un consumator de arta, nu contemplu arta, dar lucrez cu toti, ma folosesc de toti. Sau, de fapt, fac, ca toata lumea, toate aceste lucruri care nu fac insa, cu denumirile lor de piata a Fiintei, decat sa acopere, sa mas-cheze genul de trafic ilicit pe care nu se poate sa nu-l avem, in realitate, cu arta – dar fara sa stim, ca sa nu ne-o luam in cap, sa nu cumva sa luam arta in serios. Sub toate aceste denumiri de acoperire, noi facem cu totul altceva. Ce?” (Bogdan Ghiu)