Iubirile croitoresei

In lunile de dinaintea revolutiei franchiste, tinara croitoreasa Sira Quiroga paraseste Madridul, minata de nemarginita iubire pentru un barbat aproape necunoscut. Se stabileste impreuna cu acesta in Tanger, oras monden, exotic si vibrind de pasiune, unde i se intimpla ceva de neimaginat. Caci aici va fi Sira si tradata, si parasita. Asa se naste romanul Iubirile croitoresei, o aventura pasionanta, traita in saloane haute couture si hoteluri de lux, unde conspiratiile politice si nestiutele misiuni ale serviciilor secrete se impletesc cu loialitatea fata de cei apropiati si forta de neinfrint a dragostei. Bestsellerul spaniol al anului 2010, cu peste un milion de exemplare vindute! Romanul a fost adaptat pentru TV, intr-o serie de 13 episoade care se vor difuza la inceputul anului 2014 in Romania, la Euforia TV. Fragment din romanul Iubirile croitoresei de Maria Duenas: „Primele zile au trecut in zbor. Trudeam fara preget si ieseam foarte putin, abia cat sa fac o scurta plimbare la caderea serii. Intalneam indeobste vecini: mama si fiul de la usa din fata, tinandu-se de brat, doi sau trei dintre copiii de deasupra, care coborau scara in goana mare, ori cate o doamna grabita sa intre in casa, unde era asteptata pentru a pregati cina familiei. O singura umbra mi-a intunecat treaba in prima saptamana: blestematul de costum de tenis. Am trimis-o pe Jamila cu un biletel pe Strada Luneta: „Am nevoie de reviste cu modele de costume de tenis. Chiar si vechi . - Duamna Candelaria spus Jamila vine maine. Jamila s-a dus a doua zi la pensiune si a revenit cu un teanc de reviste pe care abia il putea duce in brate. - Duamna Candelaria spus ca dimisoara Sira priveste revistele astea mai intai, m-a informat cu dulceata in glas in spaniola ei stangace. Era imbujorata de atata graba, deborda de energie si iluzii. Intr-un fel, imi amintea de mine in primii ani de munca la atelierul din Strada Zurbano, cand trebuia doar sa alerg de colo-colo cu comisioane si comenzi, strabatand strazile sprintena si fara griji, ca o pisicuta maidaneza, profitand de orice mica distractie ce-mi ingaduia sa zabovesc cateva minute peste ora de intoarcere si sa ma incui cat mai tarziu cu putinta intre patru pereti. Nostalgia ma ameninta cu loviturile ei, dar stiam sa ma feresc la vreme si sa ma fofilez, eschivandu-ma gratios: invatasem arta fugii si o practicam ori de cate ori ii presimteam amenintarea in apropiere. Am rasfoit cu nerabdare revistele. Toate vechi, inulte foarte ponosite, unele chiar fara coperte. Putine de moda, cele mai multe pe teme generale. Cateva din Franta, majoritatea din Spania sau chiar din Protectorat: La Esfera, Blanco y Negro, Nuevo Mundo, Marruecos Grafico, Ketama. Multe pagini aveau colturile indoite; Candelaria le rasfoise, poate, la iuteala si-mi marcase unele. Le-am deschis si n-am zarit nimic din ceea ce asteptam. Intr-o poza, doua doamne date cu briantina, in alb din cap pana-n picioare si tinand fiecare in mana stanga o racheta, dadeau mana peste o plasa. In alta imagine, un grup de femei foarte elegante aplaudau un jucator de tenis caruia i se inmana un trofeu. Mi-am dat seama ca in biletelul trimis Candelariei nu pomenisem ca era un costum de tenis pentru femei. Eram gata s-o chem pe Jamila si s-o trimit iar la pensiunea de pe Strada Luneta, cand am scos un strigat de bucurie. In a treia dintre revistele marcate aparea chiar ceea ce-mi trebuia. Un amplu reportaj prezenta o jucatoare de tenis cu un jerseu deschis la culoare si un soi de fusta din doua parti, o fusta obisnuita si un pantalon amplu: ceva ce nu mai vazusem in viata mea, ca si, mai mult decat probabil, majoritatea cititorilor acelei reviste, daca judecam dupa cat de amanuntit reproduceau acele poze echipamentul femeii. Textul era in franceza si abia l-am priceput, dar pomenea de multe ori de jucatoarea de tenis Lili Alvarez, de designera Elsa Schiaparelli, de un loc numit Wimbledon. In ciuda bucuriei de a gasi cateva indicii dupa care sa lucrez, m-a cuprins teama. Am inchis revista si am cercetat-o pe indelete. Era veche, ingalbenita. Am cautat anul. 1931. Lipsea ultima coperta, avea urme de umezeala pe margini si cateva pagini rupte. M-a coplesit spaima. Nu puteam sa-i arat vechitura aia nemtoaicei si sa-i cer parerea despre costum; riscam sa-mi distrug faima de croitoreasa distinsa, detinatoare a celor mai recente tendinte. Umblam nervoasa prin casa, incercand sa gasesc o iesire, o strategie, orice m-ar fi ajutat sa depasesc situatia.”